de Diana Rusu

Directorul Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române, analistul Dan Dungaciu, a prezentat în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ implicaţiile acţiunilor pe care Moscova le întreprinde în regiune, după ce Transnistria a cerut integrarea în Federaţia Rusă.

1. Cu ocazia crizei din Ucraina a devenit limpede că Republica Moldova nu are nici o garanţie de securitate, iar ideea de neutralitate (negarantată) din Constituţie nu înseamnă, de fapt, nimic. Iluzia neutralităţii şi jocul „inteligent” la două capete şi cu Estul şi cu Vestul – rămân ceea ce sunt: iluzii naive şi primejdioase. Transnistria se poate oricând radicaliza, ceea ce va pune Chişinăul într-o situaţie imposibilă. Nu va avea pur şi simplu ce să facă.

2.      După recunoaşterea Crimeii, indiferent cum se va solda acesta, Chişinăul va trebui să îşi gândească, cel puţin implicit, viitorul european fără Transnistria, pentru că e greu de imaginat că trupele ruseşti se vor (mai) retrage vreodată de acolo, iar o soluţionare a conflictului s-ar putea produce în interesul Republicii Moldova. Nistrul este perceput de Moscova ca frontieră de război şi va rămâne aşa de aici încolo.

3.      Cu excepţia soluţiilor negative (respingerea Memorandumului Kozak), guvernarea de la Chişinău nu a avut, niciodată, vreun proiect pozitiv legate de negocierile privind regiune transnistreană. Dimpotrivă, măsurile luate au consolidat regimul separatist. Niciodată nu s-a pus problema acţionării în judecată a Rusiei la nivel internaţional – cum i s-a recomandat Chişinăului oficial de către Baroul de avocaţi de la New York în 2005 – sau de renunţare la neutralitate şi angajare de negocieri cu NATO.

4.      Astăzi, deşi cu un guvern proeuropean la putere, Chişinăul continuă acelaşi joc de temporizare, acceptând oficial în formatul 5 plus 2 că „cele două părţi din conflict” sunt Moldova şi Transnitria, exonerând, în realitatea, Federaţia Rusă de rolul acesteia. Aşa numita soluţie „a paşilor mici” asumată acum oficial de către Chişinău nu face decât să întărescă regimul transnistrean.

5.      Pe de altă parte, există o teamă reală a guvernării actuale că Moscova ar putea dezgheţa conflictul. Cu o majoritate proeuropeană la limită, Republica Moldova va fi deturnată urgent de la parcursul european dacă cei circa 250000-300000 de electori din stânga Nistrului, în marea lor majoritate orientaţi spre Est, dacă ar putea vota în alegerile din republică. A aduce circa 7-8% de vot prorus în actuala republică ar însemna condamnarea Chişinăului la blocaj european.

6.      Există şi alte tipuri de ameninţări în cazul unei „soluţionări” a conflictului. După „referendumul” din Găgăuzia a reieşit cu claritate următorul aspect: dacă Chişinăul oficial, prin instituţiile sale, are aşa de puţine instrumente pentru a controla situaţia într-o regiune care, de bine de rău, a fost conectată la câmpul politic al Chişinăului, care vor fi instrumentele prin care Chişinăul va putea controla o „autonomie extinsă” a Transnistriei? O regiune de trei-patru ori mai numeroasă, niciodată în câmpul politic al R. Moldova, cu armată şi muniţie pe teritoriul ei, cu miliţie şi cu trupe paramilitare, cu forţe ale armatei ruseşti staţionate acolo? După episodul Găgăuzia, chiar şi preconizata „autonomie extinsă” a Transnistriei se va transforma, de fapt, într-o nouă formă de federalizare a republicii.

7.     Deşi susţinută de 25% din populaţie, ideea de NATO este tabu în spaţiul public din rpeublică, aşa cum era şi pe vremea sovietică. Este o strategie eronată, care privează Chişinăul de un element de negociere extrem de important pe relaţia cu Rusia, în relaţie cu care se păstrează, deseori, o atitudine atentă, reverenţioasă, chiar.

8.      Nu trebuie uitată însă o funcţie esenţială a Transnistriei, niciodată invocată explicit, şi deseori ignorată. Este vorba despre funcţia identitară a regiuni. Este, probabil, cea mai importantă funcţiei a ei. Chiar dacă nu aparţine de facto Chişnăului, ea este, totuşi, acolo, servind inclusiv ca element de protecţie pentru o posibilă şi primejdioasă reunificare cu România. Este o justificare excelentă, folosită nu odată, pentru a exprima ceea ce nu vrei să spui pe şleau. Conştiinţa că, fără Transnistria, R. Moldova îşi pierde raţiunea statală identitară este încă extrem de puternică, şi, din această perspectivă, în ciuda ameninţărilor evidente, Transnistria rămâne mereu o speranţă şi un memento. Aici este drama sfâşietoare a elitelor guvernante din republica vecină şi duplicitatea lor inerentă: când se uită spre Vest sau spre Est, nu se pot decide încă ce iubesc – sau urăsc – mai mult.

9.      În ciuda unor asemănări formale între Crimeea şi Transnistria – prezenţa trupelor Federaţiei Ruse, referendurmuri care solicită integrarea în Federaţia Rusă -, există şi deosebiri majore: simbolistica istorică redusă, lipsa de contiguitate geografică, importanţa strategică mai redusă, în cazul Transnistriei. Pentru ca să integreze cu succese Transnistria, Rusia trebuie să preia toată aria sud-estică a Ucrainei, să ajungă la gurile Dunării şi să lase Ucraina controlată nemijlocit de Kiev fără ieşire la mare. Scenariul puţin probabil înacest moment.

10.   Dar deosebirea de fond este alta. Indiferent în ce formă şi context strategic, recunoaşterea sau înglobarea Transnitriei de către Rusia înseamnă unda verde a Moscovei pentru reunificarea României cu R. Moldova. De asta nu va recunoaşte Rusia regiunea transnistreană. Va continua să o menţină aşa, ameninţând Ucraina şi ţinând R. Moldova prinsă în laţ în continuare.