by Laurentiu Stefan – personal blog

On Thursday, May 8, 2014, I have attended a special event. One of the most comprehensive (and collaborative) books on the issues Romania is facing today was launched. This is the full reference:

Dan Dungaciu, Vasile Iuga, Marius Stoian (eds.), Sapte teme fundamentale pentru Romania. 2014 [Seven hot topics for Romania. 2014], with a foreword by George Cristian Maior, Rao Publishing House, Bucharest, 2014

This is a picture from the special event hosted by the beautifully-restored Central University Library.

There are seven sections in the book closely matching the seven topics suggested by the book title:

Topic 1: Europe at a crossroads (under the coordination of Daniel Daianu)
Topic 2: Moldova ante portas. Reunification through [EU] integration or integration through reunification (coordinators: Dan Dungaciu and Sergiu Celac)
Topic 3: Romania in the new digital era (coordinator: Bogdan Gavrila)
Topic 4: “No face, no name, no number” revolutions (coordinator: Marius Stoian)
Topic 5: Economy: Energy security and Romania’s re-industrialization (coordinator: Vasile Iuga)
Topic 6: The clogged mechanisms of Romanian politics (coordinator: Laurentiu Stefan)
Topic 7: “A revengeful God?” Post-secular religious challenges in secular (geo)political contexts (coordinator: Dan Dungaciu)

As you can see, I was invited to coordinate the section dedicated to Romanian politics. The deadline was extremely tight (less than three weeks), but seven young scholars have sent me their contributions in time: Florin Abraham, Sever Voinescu, Simina Tanasescu, Iulian Chifu, Sebastian Burduja and Mirel Palada. I have contributed a text as well.

This is my Introduction (which summarizes the contributions of the eight authors) to the sixth section:

“Politica românească este plină de imprevizibil. Cine se gândea după victoria electorală din decembrie 2012 că mamutul politic numit Uniunea Social Liberală (USL), adică alianța politică creată de două dintre cele mai mari partide ale României, Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL), se va prăbuși cu mare zgomot după doar trei ani de existență și fără să materializeze nici unul din marile proiecte anunțate, printre care reforma constituțională, reforma electorală, sau reforma administrativă. Ceea ce apărea ca o soluție politică pentru anumite probleme structurale ale arhitecturii instituționale a politicii românești s-a evaporat lăsând (și mai mult) loc unui sentiment de neputință, de resemnare, de veșnică luare de la capăt. Acest experiment politic a oferit material de studiu pentru analiștii puterii divizate, mai precis ai coabitării dintre un președinte de o culoare politică și un prim-ministru de o altă culoare politică. A pus sub semnul întrebării ireversibilitatea unor procese de consolidare a statului de drept, redeschizând discuția despre independența justiției și nivelul de corupție în politica și societatea românească.
După decesul USL-ului, principalul partid de guvernare (PSD) a pornit în căutarea unor noi parteneri politici. La fel și PNL-ul, care știe, deși n-o spune, că nu poate să facă mare lucru dacă nu se coordonează/coalizează cu alte partide de opoziție. De altfel, istoria recentă a PNL arată clar drumul : de câte ori a fost singur, partidul a fost în opoziție, de cîte ori s-a aliat cu un alt partid, a intrat la guvernare. Partidele românești sunt de aceea într-o perpetuă căutare de partneri, ceea ce nu este nepărat o problemă. Problema provine din faptul că de îndată ce se creează un parteneriat politic, speranța lui de viață este extrem de mică : trei ani de zile, în medie. Instabilitatea politică, în aceste condiții, este cronică, iar capacitatea de a rezolva chestiuni de anvergură extrem de limitată. Experimentele politice care se succed pe scena politică românească îl lasă pe cetățean cu buza umflată. Și el caută un partener de guverare, și el dorește să știe că cel pe care l-a ales își va îndeplini promisiunile sau măcar va lucra împreună cu cetățeanul pentru a vedea ce priorități sunt pe agenda publică. Textul care deschide această secțiune pune reflectorul, cum se zice, pe acestă perpetuă căutare a unui partener de guvernare, atât de către cetățean cât și de către partidele politice.
Eșecul în găsirea unor formule politice durabile este în parte responsabil de faptul că ”bolile” sistemului politic se cronicizează. Evident, multe probleme provin din modul în care România a ieșit din comunism. Dar Florin Abraham sugerează că actorii politici aflați la guvernare după 1989 au partea lor de vină în netratarea la timp a ”bolilor” sau – mai grav – în introducerea în sistem a unor viruși care au slăbit și mai mult organismul politic și care au afectat zonele lui vitale : constituția, clasa politică, sistemul electoral, sistemul juridic, presa și societatea civilă. Din fericire, anticorpi există și ei sunt identificați de Florin Abraham la sfârșitul textului său.
Sever Voinescu operează chirurgical pentru a scoate la iveală tumoarea care cangrenează clasa politică românescă și indică soluții de însănătoșire, de reformă a clasei politice – o reformă pe care societatea românească o așteaptă de mult. Creșterea profesionalizării și a calității personalului politic, o politică de resurse umane a partidelor calată pe aceste criterii și câteva schimbări în cadrul legal care să dea mai mult spațiu de manevră indivizilor și să reglementeze mai bine relația partidelor cu sursele de finanțare – toate acestea par la îndemână, dar necesită evident voință politică și (și mai evident) un alt ethos decât cel ghidat de interesul privat care a dominat politica românească până acum.
Și Florin Abraham și Sever Voinescu conturează prioritățile agendei publice, de care însă politicienii prezentului românesc țin prea puțin seama. Ei în schimb s-au ”năpustit” pe textul constituțional adoptat în 1991 și revizuit în 2003, fără însă o analiză de profunzime dacă textul este problema sau modul în care actorii politici interacționează în cadrul definit de ea. Simina Tănăsescu argumentează că avem o Constituție eficientă, îndeplinind mai mult decât satisfăcător și funcția normativă și funcția integratoare. Măcar stabilitatea oferită de această constituție să nu fie afectată, în condițiile în care, argumentează Simina Tănăsescu, nu ne aflăm într-un moment constituțional care să impună o asemenea modificare.
Un bun exemplu că nu este neapărat nevoie de o modificare constituțională pentru a regla relațiile inter-instituționale este pactul de coabitare sau, cum este el numit oficial, ”Acordul de cooperare instituțională între Președintele României și Primul Ministru al Guvernului.” Acesta este cel mai bun exemplu de reglaj fin, de înțelegere între doi actori politici pentru o separare mai clară a atribuțiilor în zone de activitate comună. Ca și în cazul aplicării Constituției, și aici este nevoie doar de voința politică a celor implicați, a celor care și-au pus individual semnătura pe un document de o importanță crucială. Pentru sistemul politic românesc, saltul înainte este evident. Coabitarea nu mai este respinsă ab initio (așa cum s-a întâmplat după alegerile prezidențiale din 2004 și 2009) ; ea devine practică politică, forțând actorii politici să se adapteze la noile circumstanțe. Așa cum o spune și cel care a fost în bună măsură în spatele acordului de coabitare dintre președinte și premier, Iulian Chifu, chiar dacă anul electoral în care am intrat va dilua din rolul stabilizator al acordului, el ”formatează” viitorul, căci va constitui indubitabil un precedent într-un sistem de-acum dispus la coabitare.
Iulian Chifu menționează în contribuția sa că divergențele între cei doi capi ai executivului pe tema independenței justiției, a luptei împotriva corupției și a statului de drept a emasculat în bună măsură acordul de coabitare de forța sa de stabilizare. Lupta împotriva corupției rămâne pe agenda publică și este tematica dominantă în chestiunea apartenenței noastre depline la Uniunea Europeană. Accentul predominant în discursul și acțiunea politică este pe forța (și independența) instituțiilor abilitate (gen Direcția Națională Anticorupție) de a-și îndeplini misiunea. Sebastian Burduja vine cu o privire proaspătă asupra chestiunii și propune o mutare a accentului de pe cerere (cei care primesc) pe ofertă (cei care dau mită etc.). Pe hârtie, soluția este simplă : companiile trebuie încurajate să nu mai ofere mită, să nu se mai angajeze în activități care stimulează și întrețin corupția. În practică, România este încă departe de a face pași în direcția aceasta, mai precis în crearea unei ”coaliții de certificare a companiilor curate”. Dar în toate este un început. Nu este nevoie decât de actori politici influenți care să facă din asta un element al platformei lor politice. Sau de companii dispuse să riște pe termen scurt, dar să câștige pe termen lung provocându-i pe politicieni în a adopta și a încuraja un comportament etic.
Secțiunea dedicată evoluțiilor și perspectivelor din politica românescă se încheie într-o cheie mai luminoasă, de relativ optimism dat de o ”citire” în notă realistă a evoluțiilor din politica și societatea românească de la revoluție până în prezent. Mirel Palada ne propune o perspectivă mai rece asupra trecutului recent, pentru a putea identifica elementele a ceea ce el numește ”lunga reechilibrare românească”. Este vorba în special de spargerea monopolului statului în producția și distribuția de resurse în societate, de reașezarea raportului de forțe politice între centru și teritoriu în favoarea celui din urmă. Sunt dinamici de care nu putem să nu ținem seama, și creșterea calității vieții nu trebuie minimalizată. Este drept că, în derularea acestor procese, România devine o sursă de creiere și de mână de lucru pentru alte țări, cu impact major asupra modului în care va arăta viitorul în România.
În concluzie, avem un ”stoc” (ca să folosesc terminologia întrebuințată de Mirel Palada) de lucruri bune, printre care și Constituția (conform opiniei Siminei Tănăsescu), actori politici capabil să găsească soluții la circumstanțe noi (acordul de coabitare), dar și o listă de priorități (în bună măsură schițată de Florin Abraham), care cuprinde lupta anticorupție (cu o soluție inedită avansată de Sebastian Burduja) și – înainte de toate – reforma structurală a clasei politice (bine cartografiată de Sever Voinescu) dar și a relațiilor între cetățeni și oamenii politici. Mecanismele de bază ale unei democrații funcționale în România sunt la locul lor, doar că din motive explorate pe larg de autorii din această secțiune rămân încă gripate pentru – probabil – ceva timp de acum înainte.” (pages 565-568)

My contribution is titled “Caut partner (de guvernare) pentru România” [Searching for a (governing) partner]. This is a two-layered analysis, on the one hand, about the relationship between the citizen and his/her representatives, and on the other, about the governing coalitions, i.e. about the relationship between parties. This is the concluding section (in Romanian only):

“Cu un titlu am acoperit două povești. Povestea cetățeanului care caută un partener de guvernare, acel partid sau grup de indivizi care, într-un mediu transparent și eventual participativ, se ocupă cu dedicație de problemele comunității. Povestea partidului care, vrând să guverneze, își caută un partener stabil cu care să stea împreună ani (mai) îndelungați. Privind la România, cele două povești nu au (încă) un happy-ending. Ce ar fi de schimbat în scenariul realității pentru a ajunge la finalul fericit pe care ni-l dorim cu toții?
Carl Honoré, autorul faimoasei cărți Elogiul lentorii, a lansat de curând o carte în aceeași vână, cu titlul (în română) Remedii lente. Ideea cărții este că de cele mai multe ori vom opta pentru un remediu rapid la o problemă cu care ne confruntăm, căci nu vrem să investim nici timp nici bani pentru a vedea care sunt cu adevărat rădăcinile problemei și a aplica o soluție de durată (un remediu lent, adică). Poate exagerez, dar politica românească a folosit sistematic remedii rapide (începând cu procesul de privatizare, negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană, măsurile de austeritate din 2010 etc.). Ce înseamnă abuzul de ordonanțe de urgență dacă nu o opțiune pentru remedii rapide (fără dezbatere, fără studii de impact, fără consultarea celor implicați etc.)? Cu ce asociază mulți oameni politica? Cu un remediu rapid la incapacitatea politicienilor aspiranți de a se dezvolta profesional și de a se valorifica pe piața liberă. Intră în politică pentru o îmbogățire rapidă. Cui să-i mai pese de interesul public în aceste condiții? Parteneriat cu cetățeanul?
În același timp, aproape întotdeauna intrarea la guvernare a găsit partidele nepregătite. Mai întâi ne împărțim pozițiile și apoi vedem ce facem. Remediu rapid. De prea puține ori liderii politici au stat să pritocească programul de guvernare să-și zică mai întâi că avem de făcut asta și asta; tu faci asta, eu fac asta și împreună facem asta, prin urmare tu vei controla asta și asta, iau eu iau asta și asta. Adică remediul lent. Poziția publică a precedat mai mereu politica publică. Trebuie inversat. Să trecem de la un remediu rapid la un remediu lent.
Și într-o poveste și în cealaltă, partidele politice sunt personajele centrale. Ele trebuie să se recentreze. Să-și mute preocupările de la interesul privat la interesul public. În logica aceasta, îi vor lăsa deoparte pe cei care candidează doar ca să se îmbogățească și îi vor selecta pe cei care vor răspunde cel mai bine la nevoile reale ale cetățenilor. Soluția electorală de termen scurt (remediu rapid) trebuie să lase loc soluției electorale de termen lung (remediu lent). O mai mare consistență programatică și o dorință de a implementa politici comprehensive și de a face reforme structurale acolo unde este cazul ar pune pe cu totul alte baze un parteneriat de guvernare cu un alt partid politic. Dacă discuția s-ar face pe politici și mai puțin pe portofolii și funcții, am naivitatea să cred că parteneriatele politice (coalițiile) ar avea viață mai lungă, mai ales dacă suprapunem ciclurile electorale astfel încât inevitabila perturbare să apară mai rar și la intervale regulate. Cer prea mult?” (pages 576-577)