…sau mai bine zis ce speră puterea? După instalarea cabinetului Ungureanu puterea pare a-și fi construit o proiecție, pe termen mai lung, care îmbină reșaparea unor teme arhicunoscute, cu unele ceva mai noi, dar toate cu o doză însemnată de wishful thinking. Sau altfel spus o proiecție ipotetică despre cum și-ar dori PD să se întâmple lucrurile de acum și până în toamnă.

Eu îmi mențin punctul de vedere că instalarea rapidă și oarecum brutală a guvernului Mihai Răzvan Ungureanu nu a fost determinată de vreun scenariu al pediștilor, ci de anumite presiuni externe, care nu mai vedeau în Traian Băsescu un aliat pe care se pot baza într-un context internațional extrem de fluid, în perspectiva unor crize economice și militare. Un președinte extrem de contestat în interior, cu o popularitate sub 10%, nu poate fi un partener viabil pe o hartă geopolitică relativ complicată. Probabil că de aceea a fost nevoie ca el să fie dublat de un premier nou, dar atașat acelorași orientări geostrategice. Probabil că și de aceea premierul nu s-a recrutat din rândul unor specialiști din zona financiar-bancară, cum ar fi fost firesc în perioadă de criză, ci din rândul șefilor serviciilor secrete.

Pe această conjunctură, PD-ul, în mare cădere de formă, a început să-și „brodeze” propriul scenariu, care ar fi cam următorul. Vreo două luni agenda publică să fie ocupată de discuții despre guvernul Ungureanu și, mai ales, despre persoana primului-ministru. Și în loc să vorbim despre falimentul actualei puteri pe toate planurile, despre gravele probleme sociale și despre lipsa totală de perspective economice – asta ca să numim doar temele generice, lăsând la o parte subiectele zilnice din același registru – dezbaterile la ordinea zilei să fie despre cât de bun, tânăr și nou este guvernul Ungureanu, despre cum a crescut Mihai Răzvan Ungureanu în sondaje 7% în 7 zile precum personajele fantastice, dacă MRU va fi sau nu președinte al PD, dacă va fi sau nu candidat la președinția României și mai ales concurent al lui Crin Antonescu.

Mașinăria de framing the debate s-a pornit deja. Și este absolut uluitor cât de „bine” reacționează ziariștii români la ea. Pe domnul Lăzăroiu nu-l întreabă nimeni, de pildă, cum stă el pe banii controversatei Universități „Spiru Haret” și ce caută pe acolo. Și nu-i amintește nimeni că niciuna din predicțiile sale nu s-a îndeplinit vreodată. În schimb discutăm de vreo două zile, că domnul Lăzăroiu a spus că USL va avea nu știu câte procente la alegerile locale, că se va sparge după, că va urma o coaliție stânga – dreapta incluzând PSD-ul. Și mai discutăm despre faptul că se va constitui o Mișcare Populară, de parcă România asta ar aștepta. Un lung prilej de vorbe și ipoteze, menit să evite dezbaterea de fond asupra ceea ce preocupă societatea românească în mod real.

Ce ar mai aștepta puterea? Dacă ar apărea cumva între timp și o criză internațională, care să crească tensiunea politică, să agite spiritele, să genereze mutări pe agenda publică și eventual să devină pretext pentru invocarea cu emfază a interesului național, cu atât mai bine.

Și uite așa pediștii speră că timpul trece, vine primăvara și implicit încep pregătirile pentru alegerile locale și campania propriu-zisă. Perioadă în care lumea va fi concentrată pe teritoriu și ea, puterea, va reuși să scape de presiunea pe guvernarea centrală. Fără îndoială, una dintre încercările strategice disperate ale PD pentru locale va fi aceea de a depolitiza campania cât mai mult posibil, în așa fel încât atenția publică să nu fie focalizată pe lupta putere vs. opoziție, ci pe discuții despre podețe prin comune, drumuri, biserici, despre cât de buni au fost primarii PD și cum au primit ei fonduri de la guvern. Nu știu dacă PD chiar se așteaptă că lumea să uite pur și simplu anii de minciuni, corupție, incompetență, umilință și cinism. Sau măcar dacă nu uită, să cauționeze cumva PD și să-i acorde circumstanțe atenuante. Sincer, eu mă îndoiesc. Dar probabil că democrat-liberalii vor face eforturi disperate pentru a muta dezbaterea dinspre centru spre teritoriu, dinspre procesul politic la nivel național înspre teme de administrație locală. Acestea dublate de alocări de fonduri guvernamentale, pomeni electorale și alte instrumente și practici specifice.

Paradoxul anului electoral 2012 face ca pentru prima dată după 20 de ani să nu existe semne de întrebare asupra câștigătorului alegerilor, iar miza formațiunii aflate la putere să nu fie alta decât a-și limita propria pierdere electorală și a-și scădea adversarul de pe locul întâi sub 50%. Reversul acestei situații este că nota obișnuită a comentariilor și analizelor tinde să lase în plan secund ecartul uriaș, unic, între USL și PD și să se refere mai degrabă la micile variații procentuale, cu plus sau cu minus, în jurul cifrelor de 50% în cazul USL, 20% în cazul PD.

În atare condiții, PD speră să modeleze un anumit tip de percepție, după alegerile locale, potrivit căreia „nu stă chiar așa de rău”, în așa fel încât un scor să spunem de 20% sau recâștigarea unor localități să apară drept un fel de reușită. Asta în pofida realității cifrelor care ar arăta o înfrângere zdrobitoare în fața USL și o prăbușire masivă în comparație cu 2008. Iar cu această percepție deformată să poată intra în toamnă, unde să salveze ce se mai poate salva.

Cam acesta este traseul imaginar al PD, iar primele lui semnale deja le vedem. El subestimează, pentru a câta oară, gradul de înțelegere, determinarea și reacția unei populații care s-a săturat de această putere, cu Traian Băsescu în frunte.

Articol publicat de Dan Mihalache pe blogul personal.