de Dan Mircea Cipariu

Am văzut filmul „După dealuri” al regizorului Cristian Mungiu, împins de la spate de succesul acestuia la Cannes şi de cronicile pline de laude şi ditirambi. „Pomul lăudat” nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte! Un film plat, cu o construcţie epică şi cinematografică plată, plicticoasă, în cadre lungi şi care nu spun nimic. Nu e nici cel mai bun film despre România realizat în ultimii 20 de ani, cum din eroare s-a scris, niciun film care să aleagă între mistica dusă până la extrema unei crime ori păcatul unei iubiri între două lesbiene. Să stai aproape trei ore într-o sală de cinema fără să ţi se creeze o emoţie, o intrigă care să te marcheze, poate fi de premiat! Nu am citit cărţile Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu, dar, după ce am văzut filmul, sper să găsesc în ele mai multe indicii despre dramele biografice şi psihologice ale călugăriţelor care au devenit pretext de film. „După dealuri” e un reportaj-reconstituire, cu inserturi ficţionale, care nu are nici „accident metafizic”, nici un unghi de vedere spectacular! Rămân după vizionare doar jocul actoricesc sensibil al Cosminei Stratan (Maica Voichiţa) şi scena în care Alinei i se citeşte începutul celor 464 de păcate din „Păcatele împotriva Legii lui Dumnezeu”. În rest, o mare dezamăgire!