Cum a fost la Bookfest, cum stăm în general cu cartea și mai ales cu cititorii, despre Gloria Veselia și Ursulețul Cipi, dar și despre resovietizarea Uniunii Scriitorilor am vorbit, după Tîrg, cu poetul Dan Mircea Cipariu.

Cristian Teodorescu: Mai ții minte cîte aiureli s-au spus și scris despre prima ediție a tîrgului de carte făcut de Mihai Oroveanu la Teatrul Național?

Dan Mircea Cipariu:  Chiar am scris despre prima ediție a Bookarest din 1992, organizată de Fundația Artexpo la Galeriile 3/4 ale Teatrului Naţional. Mihai Oroveanu, cu umorul lui fin, și-a dat seama ca nimeni altul că a lucra cu scriitorii, cu editorii, cu traducătorii e o altfel de jonglerie a vieții. Și i-a surprins pe toți elitiștii de atunci cu un proiect de pantomimă și jonglerie dedicat copiilor defavorizați. Elitiștii, cu ochii cînd la bieții copii, cînd la pungile și gențile lor burdușite de cărți, au rămas mască văzînd că acești copii nevoiași antrenați de actorii de la Teatrul Masca au început un spectacol de jonglerie. Această imagine mi se pare că marchează an de an Tîrgul de Carte bucureștean. Jonglăm cu marketingul, cu oferte peste oferte, doar-doar să acoperim lipsa infrastructurii pentru carte, de la distribuția cu acoperire națională pînă la stipendii ori tichete de carte pentru elevi și profesori. Jonglăm cu evenimente și designuri de stand doar-doar să ne amețim că avem un public de carte numeros două-trei ore sîmbăta și duminica la Tîrg!

C.T.: Dar de scandalul care a însoțit mutarea Tîrgului de la Național la Romexpo?

D.M.C.: Mutarea a fost, din perspectiva spațiului și a utilităților, benefică pentru că am scăpat de căldura teribilă de la Teatrul Național și de teribila aglomerație de acolo. Asta e partea plină a paharului. Am scăpat, din nefericire, de entuziasmul organizatorilor, al editorilor și al publicului din epoca în care Tîrgul a fost condus de Mihai Oroveanu. Odată cu mutarea la Romexpo, am ieșit din epoca romantică a Tîrgului de Carte și am intrat în lumea rece a cifrelor care învîrt sau nu morișca pieței de carte de la noi. Și aceste cifre nu au adus mai mulți cititori, ci doar cote de piață în care fiecare editor își trăiește propria sa bulă de mărire.

C.T.: Acum avem tîrguri de carte, dar cu cititorii o ducem mai prost. Tot mai prost. Cum ar fi zis un clasic rus: Ce-i de făcut?

D.M.C.: După cum bine știi, e o criză sistemică ce pornește de la faptul că statul nu susține obiceiuri de lectură de la grădiniță și nici în restul vieții, deși auzim zi de zi de educație continuă și alte texte din vocabularul tehnocratic european. Am fost invitat, acum cîțiva ani, la Paris, la Biblioteca Națională a Franței „François Mitterrand“ și am fost uluit de faptul că zeci, sute de copii intrau și ieșeau din Biblioteca Națională a Franței fericiți, cu cărți în mînă. L-am întrebat pe directorul adjunct al Bibliotecii: „Cum e posibil lucrul ăsta?“ și el mi-a spus că mulți din acei copii primiseră niște vouchere de 8-12 euro pentru că citiseră o carte împrumutată de la bibliotecă. Mirat și un pic cîrcotaș, am întrebat: „Cum, pot  să vin să iau o carte și să spun că am citit?“ și oficialul Bibliotecii Naționale a Franței mi-a spus că se fac niște lecturi creative, niște dezbateri și că se găsesc formule prin care să se verifice și să fie valorizate lecturile acelor copii. Am aflat, astfel, că Ministerul Culturii din Franța folosește o treime din fonduri pentru încurajarea lecturii încă de la vîrsta de 3 ani. De aici cred că ar trebui început și cred că atît AFCN, cît și Ministerul Culturii, în proiectele lor,  trebuie să se gîndească la faptul că nu poți construi cititorii de mîine decît dacă îi instruiești de la vîrsta aceasta de 3 ani. 

Continuarea, aici.