Ştiu bine şi, cu siguranţă, ştiu la fel de bine şi cititorii editorialelor mele, că atunci când, în România, îţi anunţi un proiect, când vrei să faci ceva în folosul obştei, eşti imediat suspectat de populism. În politică, în sfera economico-socială. Nu mă gândeam, însă, că termenul a glisat, cu grăbire, şi spre zona activităţilor specifice breslei scriitorilor. Într-un editorial recent am selectat câteva dintre nemulţumirile confraţilor membri U.S.R., pe care ei mi le-au adus la cunoştinţă prin scrisori electronice. Atât şi nimic mai mult. Imediat, cineva mi-a trimis un mesaj în care mă acuza de populism. N-am răspuns, din două motive. În primul rând, pentru că (în fond) blânda acuză mă înscria într-un cerc select, cu reprezentanţi pe cale de dispariţie – pragmaticii. În al doilea rând, pentru că domnul respectiv era unul dintre colaboratorii contracandidatului meu şi m-am gândit că găsise, şi pe această cale, un mod de a-şi arăta ataşamentul faţă de „şef”. Aşa că l-am lăsat să câştige runda.
www.agentiadecarte.ro