Dani Sandu : O chestie mișto care s-a întâmplat zilele astea și pare că a zburat mult sub radarele discuțiilor din România (din motive evidente) este premiul Nobel pentru economie. Sunt mai multe povești interesante în spate, unele chiar foarte utile pentru dezbateri ce au ținut mult-mult-mult timp prim-planul în dezbaterile socio-economice din România.

De aceea, ziceam să dau un link unde se discută foarte bine implicațiile generale și să spun și eu 2-3 vorbe despre cum se aplică acest deznodământ la România și certurile noastre de cu toate zilele:

1. Chestiunea majoră care îi leagă pe cei 3 câștigători ai premiului Nobel nu este o singură descoperire în sine, ci un mod de a verifica teoria economică prin raportare la realitate. Este o metodă atât de convingătoare încât a depășit de mult sfera economiei, iar acum se aplică larg și fără probleme în mai toate științele sociale, cu precădere în economie, științe politice și sociologie. Se numește inferență cauzală/metode cvasi-experimentale, practic o modalitate riguroasă de a verifica beyond reasonable doubt că o teorie este sau nu corectă.
2. Important în discuția asta este David Card; Josh Angrist și Guido Imbens au făcut chestii fantastice în domeniu, însă abia mai târziu. Card (împreună cu faimosul Alan Krueger) a făcut o cercetare absolut fantastică în 1993 prin care au răsturnat una din cele mai mari bucăți de ”conventional wisdom” din istoria economiei. Practic, au demonstrat că o creștere minoră a salariului minim în New Jersey nu a dus la scăderea numărului de angajați. Asta după probabil un secol și mai mult în care marii economiști ai lumii au decretat, fără loc de discuții, că orice creștere a salariului minim duce la scăderea numărului de angajați. Mai există încă unii ce susțin același lucru, se numesc libertarieni și au rămas cu măcar vreo 30 de ani în urma mainstreamului cercetării empirice în lume.
3. Ce e foarte relevant pentru România în discuția asta este faptul că la fiecare discuție despre creșterea salariului minim apare discuția asta hiper-polarizată despre consecințe: pierdem locuri de muncă sau nu. Și, inevitabil, cele două tabere aruncă cu argumente, iar mai nou oamenii mai studiați pe acolo dau chiar trimiteri bibliografice: unii citează din Card și Krueger, libertarienii citează din Institutul Cato și, nu știu, Hayek (respect cei care chiar au citit ce citează, by the way). Și dă și luptă, luptă și dă în dezbateri pe facebook, dar până la urmă problema nu e tranșată de discuții de genul ăla, ci mai degrabă de ”necesitatea politică”: dacă urmează alegeri sau e vreo criză, chiar și cel mai libertarian ministru de finanțe va crește salariul minim; dacă nu e criză sau vot, e ceva ciudat în aer, caz în care se discută cu patronatele și sindicatele și care oferă mai mult are câștig de cauză temporar.

Partea interesantă aici este ceea ce ne spune cercetarea științifică de fapt. Cercetarea lui Card (și multe multe altele după) au arătat că majoritatea creșterilor de salariu minim nu scad ocuparea de fapt. În același timp, ăsta nu este un argument pentru a crește salariul minim în orice condiții sau cu oricât. Săracul om s-a apucat să facă cercetare pe alt subiect din frustrare că toată lumea presupune că ar susține întotdeauna și fără excepții creșterea salariului minim.

Ce spun el de fapt este că ÎN ANUMITE CONDIȚII (de monopson și piață muncii hiper-concentrată, explicații în articolul din link) creșterea salariului minim nu afectează angajarea, ba chiar o poate crește puțin. Știința (mai ales aia care se ocupă cu oameni) nu dă răspunsuri simple – sau nu într-atât de simple. Pentru un răspuns normativ la întrebări științifice se recomandă o biblie, un coran sau vreo carte de Hayek.

În România, condițiile despre care vorbeau Card și Krueger sunt, la o primă vedere, foarte verificate și probabil ar putea fi verificate pentru o altă serie de creșteri de salariu minim. Cât, cum, pentru cine, astea sunt probleme empirice pe care patronatele și sindicatele (mai degrabă decât Guvernul) le pot studia și afla.

Discuția despre salariul minim (sau consecința acestuia asupra angajării) este, într-o măsură foarte mare, una tehnică. Majoritatea covârșitoare a argumentelor folosite sunt tehnice, dar ambele părți (mult mai mult partea libertariană, de fapt) prezintă aceste argumente tehnice ca literă de lege: oricare ar fi condițiile, adaugă sare și desființează salariul minim – exact într-un moment în care avem ca societate capacitatea de a face calculele respective.

Sincer, sper ca cineva să preia inițiativa și să facă acele calcule. Cea mai mare grijă a mea legată de salariul minim nu este nici că va fi desființat/va rămâne unde este, nici că va crește într-atât de mult încât să producă șomaj masiv. Eu mă tem cel mai tare că decizia în legătură cu acest salariu minim va rămâne veșnic exclusiv la guvern și va fi luată exclusiv în virtutea unor argumente electorale, de tipul ”mai dă-le 100 de lei, Nicule”, cum a făcut și actual nostru libertarian super-erou.