Adriana
Publicat în 29 mai 2013, 15:02 / 120 elite & idei

Daniel Daianu: Când „câştigătorii iau totul”

Daniel Daianu: Când „câştigătorii iau totul”
+ Observator

Fiind în 1990 cu o bursă de studii la universitatea Harvard, am avut revelaţia diferenţei mici ce poate separa un succes mare de un admirabil anonimat. În Harvard Square, care este un loc cu forfotă studenţească, aproape seară de seară îşi făcea apariţia un muzicant orb, condus de un câine negru. Cânta din Barry White, Earth Wind & Fire, repertoriul gen Motown impresionând prin virtuozitate.

Am înţeles atunci că sunt numeroşi cântăreţi remarcabili, dar pentru a reuşi pe scenă mare ai nevoie de noroc şi de ajutorul „industriei”. Şi eu cred că, de pildă, Michael Jackson nu ar fi fost mare star fără o întreagă industrie în spate, care a mizat pe el şi l-a tot umflat. Mai târziu am aflat salariile jucătorilor din NBA, imense faţă de cele ale jucătorilor din ligi profesioniste de baschet inferioare. Sistemul rotaţiei cluburilor în angajarea celor mai buni jucători din ligă universitară asigură o anume egalizare de şanse, dar numai între „zei”. Se poate extinde această judecată şi la liga de fotbal american, la cea de baseball şi cea de hockey de peste Ocean. Văzând aceste diferenţe, ca de la cer de pământ, am înţeles mai bine semnificaţia expresiei « winners take it all », adică « câstigatorii iau totul », sau aproape totul, în anumite domenii. Şi fotbalul, soccer-ul, arată sindromul remarcat mai sus, care a devenit izbitor în condiţiile crizei economice din ultimii ani. Manchester United, FC Barcelona, Real Madrid, Bayern Munchen şi, mai recent, Manchester City şi Borussia Dortmund, au încasări excepţionale din diverse activităţi şi-şi permit să plătească salarii de milioane de euro anual jucătorilor. Unele sume de transfer sunt de ordinul a zeci de milioane euro ducând la concentrarea valorilor fotabalistice în câteva cluburi. Şi din acest motiv s-a născut Champions €™League, care este o competiţie ce adună cluburi bogate şi perpetuează supremaţia lor. Aşa cum spune teoria economică a aglomerărilor, proceselor cumulative, randamentelor crescânde şi asimetriilor informaţionale şi poziţionale, s-a creat un dezechilibru tot mai mare între câteva cluburi „europene” şi restul. Europa League este o a doua ligă europeană, unde au acces cluburi mai puţin bogate, uneori şi din România. În acelaşi timp, tot mai multe cluburi se scufundă în datorii unele fiind ameninţate de desfiinţare. Am folosit câteva exemple din lumea muzicii şi sportului ca business pentru a ilustra un fenomen al ultimelor decenii; erodarea clasei mijlocii (vezi date ale OCDE), creşterea inegalităţilor de venituri şi, mai ales, statutul privilegiat al industriei financiare ca extractor de rente necuvenite îl indică (1% vs 99% este un cvasi-logo al acestei situaţii). Cauzele ţin de mersul globalizării (care a favorizat activităţi economice în ţări cu forţă de muncă ieftină, în detrimentul ţărilor industrializate), noile tehnologii informaţionale şi nu în ultimul rând politici publice; aici mă refer la dereglementarea pieţelor financiare, la politici care au supraestimat capacitatea indivizilor de a se adapta la modificări rapide pe piaţa muncii şi au subestimat rolul industriei ca suport al bazei de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, etc. Premieratul doamnei Thatcher în Marea Britanie a fost de bun augur pentru finanţe, dar a lovit baza industrială a Marii Britaniei şi, finalmente, economia în ansamblu. Şi în alte ţări, inclusiv în SUA, se poate judeca cu această grilă politicile publice. În schimb, Germania oferă exemplu de clarviziune şi pragmatism în înţelegerea rolului industriei pentru economie în ansamblu şi importanţa dialogului între partenerii sociali. Criza adâncă de acum aduce în discuţie nu numai nevoia de reglementare şi supraveghere adecvată a pieţelor financiare (inclusiv ca mijloc de a diminua rente) ci şi repararea unui tip de economie (şi de policy) care a mizat excesiv pe infaibilitatea pieţelor şi a neglijat aspecte sociale şi etice, de fairness (echitate). Pe fondul crizei, în SUA, Europa, există o dezbatere publică aprigă privind rolul statului în economie poziţionările fiind cele clasice, arhicunoscute. Voci de dreapta cer diminuarea statului, a cheltuieilor publice (simultan cu scăderi de taxe şi impozite); voci de stânga subliniază nevoia de bunuri publice şi de echitate. Acasta dihotomie este adesea simplificatoare. În Europa ţările scandinave au datorii publice şi deficite bugetare dintre cele mai mici şi niveluri de cheltuieli publice ridicate; totodată, corupţia şi intensitatea căutării de rente (rent-seeking) sunt inferioare şi, nu întâmplător, aceste ţări excelează prin tărie instituţională. O consecinţă este că sindromul „winners take it all” este mai slab. Cei ce susţin dispariţia statului social nu înţeleg că statul modern are o pronunţată dimensiune socială, că nu ne putem întoarce la capitalismului secolului XIX pentru a face faţă provocărilor secolului XXI. Într-un discurs în Parlamentul European, în care a pledat pentru o uniune bancară şi o federaţie de state (ca paşi pentru salvarea zonei euro), preşedintele Comisiei Europene, J.M. Barroso a evocat această experienţă ca argument în favoarea modelului european. Această referire merită să fie examinată cu atenţie de cei care, în România, vorbesc despre dispariţia statului social; ei nu înţeleg că statul modern are o pronunţată dimensiune socială, că nu ne putem întoarce la capitalismului secolului XIX pentru a face faţă provocărilor secolului XXI. The Economist are o analiză a construcţiei de elemente de protecţie socială în Asia remarcând că economiile emergente nu trebuie să repete erori ale europenilor şi americanilor. Dar, a observa greşeli făcute nu echivalează cu a pleda pentru demantelarea instrumentelor de asigurări sociale, care fac parte din edificiul statului modern. Este tot adevărat însă că ţările dezvoltate trebuie să-şi reformeze sistemele de asistenţă socială, să pună de acord serviciile publice cu resursele şi că trebuie să promoveze practici mai bune în guvernanţă publică. Cum judecăm o societate în care cei mai mulţi cetăţeni cu venituri mici şi mediane îşi plătesc taxele şi impozitele, în timp ce cei cu venituri foarte mari utilizează tot felul de „portiţe” ale legislaţiei? Marea provocare pentru Europa (UE) este cum să concilieze elemente ale angrenajului instituţional ce protejează coeziunea socială, capitalul social, cu măsuri ce stimulează antreprenoriatul, revigorarea industrială, educaţia permanentă. La intersecţia acestor deziderate se găsesc aspecte de ordin etic, de creare de şanse egale cetăţenilor, de solidaritate şi echitate (fairness). Preşedintele francez Francois Hollande a exagerat poate cu impozitarea (marginală) de 75% a averilor mari, dar reacţii precum a lui Bernard Arnault, de renunţare la cetăţenia franceză, este discutabilă. Warren Buffett şi alţii ca el înţeleg că ce numim „€œsocietate” are noimă şi că creşterea economică inclusivă nu este marotă conceptuală a unor economişti şi sociologi; că aspectul de justiţie este cu atât mai important când plăcinta socială nu creşte, când se poate chiar micşora. Când sunt necesare corecţii de amploare, distribuţia cât mai echitabilă a costurilor (burden-sharing) este un element cheie în succesul operaţiunilor. În cadrul UE problema acestei distribuţii este de examinat înăuntrul societăţii şi între ţări. Trebuie spus că echitatea (justiţia socială) priveşte funcţionarea instituţiilor statulului de drept care combat extragerea de rente din sectorul public. Cum judecăm o societate în care cei mai mulţi cetăţeni cu venituri mici şi mediane îşi plătesc taxele şi impozitele, în timp ce cei cu venituri foarte mari utilizează tot felul de „portiţe” ale legislaţiei? În SUA, lupta împotriva terorismului a scos la lumină practici la marginea legii, chiar ilegale, ale băncilor, ale multor cetăţeni cu venituri foarte mari, ceea ce ajută acum fiscul. Şi Germania merge pe calea arătată de IRS-ul american. Şi România, alături de alte ţări europene, are de învăţat în această privinţă. Dar, marea problemă etică nu se poate soluţiona numai cu identificarea evazionistilor. Dacă politicile publice nu vor ameliora procesul educaţional (cu egalizarea de şanse), dacă nu vor fi refăcute ţesuturi economice (industriale), numărul perdanţilor va creşte. Multe dintre inovaţiile ultimilor ani au creat o realitate virtuală, care produce mai degrabă iluzii, dorinţe numai. Noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (ICTs) au o parte bună şi una rea. În măsura în care amplifică aşteptări în divorţ de resurse şi posibilităţi se accentuează frustrări, nemulţumiri. Aci ar interveni rolul instituţiilor ce pot armoniza interese ce intră (pot intra) în conflict. Dacă ICTs reuşesc cu aceleaşi (sau chiar mai puţine) resurse să mărească satisfacţia oamenilor numărul câştigătorilor creşte. Dar poate fi şi invers. Multe dintre inovaţiile ultimilor ani au creat o realitate virtuală, care produce mai degrabă iluzii, dorinţe numai. Asemenea efecte sunt negative dacă adâncesc falia între cetăţeni şi guvernanţi/elite în democraţii, accentuează o criză de încredere şi pot conduce la crize politice, ale procesului democratic. Se vorbeşte acum despre o nouă revoluţie industrială, în accepţia lui Schumpeter. Dar poate aceasta duce la un salt de productivitate în Europa, care să inducă câştiguri de competitivitate pe măsură, care să recupereze poziţii în competiţia globală? Problema este că o asemenea revoluţie, dacă există (va avea loc), nu mai poate fi apanajul vestului industrializat numai. Şi atunci? „€œWinners it take all”, ca citire absolută, unilaterală a realităţii este în contradicţie cu funcţionarea economiilor moderne, are iz oximoronic, în măsura în care redistribuiri (transferuri fiscale) protejează coeziunea socială, egalizează şanse, ajută la atenuarea unor discrepanţe regionale. Însă, dacă ceea ce numim societate se efateaza tot mai mult şi „€œwinners take all” intră în accepţia absolută , anomiile se înmulţesc. Speranţa este dată de faptul că responsabilizarea individuală, mai multă modestie şi chibzuinţă în stilul de viaţă, muncă temeinică, ordinea, nu intră în contradicţie cu concepte de solidaritate, şanse egale, echitate, fairplay, etc.

http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/cand-castigatorii-iau-totul-1_51a331a3c7b855ff562e6f1b/index.html

Ultima ora:

ObservatorAneta Bogdan: Meaning 2021

PoliticLudovic Orban, despre comunicarea în Coaliţie: Nu fac bine declaraţiile polemice, coeziunea în comunicare e esenţială

EconomieCorina Popescu: Electrica anunță finalizarea primei etape a fuziunii prin absorbție a celor trei companii de distribuție a energiei electrice din cadrul Grupului

ExternRobert Lupițu: Președintele Klaus Iohannis îl decorează pe ambasadorul american Adrian Zuckerman pentru implicarea în dezvoltarea Parteneriatului Strategic România – SUA

SocialVictor Negrescu: Recomandări pentru sprijinirea educației și reducerea decalajelor

EvenimenteRăzvan Orășanu: Vrem să creăm un program săptămânal – un soi de mix de conferințe dedicate subiectului și webinarii dedicate profesorilor, toate legate de digitalizarea în educație

CulturaCristina Popescu: ZIUA CULTURII NAȚIONALE. 150 DE ANI DE LA PRIMA SERBARE A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI

EditorialAneta Bogdan: Meaning 2021



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe