„Noua Europă“ este un concept folosit peste Ocean pentru a descrie geografia politică a Europei după căderea Zidului Berlinului, ţările post-comuniste care s-au alăturat Uniunii Europene şi NATO. Pe fondul persistenţei dificultăţilor financiare şi economice în lumea industrializată, anul 2014 aduce o provocare dublă pentru „Noua Europă”.

Economiile emergente din Europa au primit mult capital în deceniul ce a precedat izbucnirea crizei în 2008 şi au avut creştere economică bazată pe import de resurse. Unele (Cehia, Polonia, Slovacia) dintre ele au avut o alocare mai bună a resurselor, în timp ce altele (Bulgaria, ţările baltice, România) au cunoscut un fenomen de avânt şi prăbuşire (boom and bust) exprimat de bule speculative, de orientarea resurselor masiv către non-tradables (exportabile şi care pot înlocui import). Odată cu această criză s-a cam frânt circuitul capitalului de la Vest la Est. Nu puţine dintre acestea au avut rate de creştere reală medie în anii precriza ce au depăşit 5-6%. În cazul României, au fost ani de creştere considerabil peste un nivel sustenabil estimat la 5-5,5% anual (în 2004 creşterea PIB a fost 8,3 şi în 2008 de 7,9). Dar bulele speculative au ascuns creşterea sustenabilă şi au generat deficite externe de două cifre (peste 10% din PIB), în mare parte finanţe prin împrumuturi. Se poate admite că potenţialul de creştere al economiei autohtone a fost erodat de criză la probabil cca. 2,5% anual în timp ce în Vestul european acesta este probabil, în medie, de 1-1,5%. Creşterea din anii recenţi a fost în România în medie de cca 2%, adică nu departe de potenţial. A ajunge la 5% creştere reală în mod sustenabil, ar însemna practic o dublare a ceea ce se estimează rata de creştere potenţială actuală (este de făcut distincţie între PIB-ul potenţial şi rata de creştere potenţială). Să repetăm: este posibilă o asemenea dublare?

Dinamica nefavorabilă din ţări industrializate mari din Europa se conjugă cu evenimente geopolitice care înceţoşează şi mai mult perspectiva economică. Rezumând pentru a€œNoua Europa”, dinamica economică a Vestului este un handicap major în anii ce vin. Sectoarele financiare din economiile emergente sunt controlate în mod covârşitor de grupuri mari din economiile mature, comerţul este în proporţie de peste 70% intra-UE, sentimentul general pe pieţe este dat de ce se întâmplă în Germania, Franţa, Italia, etc. De aceea, interesul nostru funciar este ca zona euro să îşi rezolve probleme economice în mod structural. Avem o criză geopolitică care schimbă date generale în Europa şi care modifică percepţii de risc, posibilităţi de investiţii. În asemenea condiţii, chiar dacă am avea rate de creştere superioare faţă de ce se întâmplă în ţările occidentale, catching-up-ul va fi lent. Cum spune Jacek Rostowski, fost ministru de Finanţe al Poloniei el nefiind singurul care face o asemenea constatare, când ţintim rate de creştere înalte să ne întrebăm ce putem face pentru a combate efecte nefaste ale celor „trei zero” din zona euro: zero inflaţie, zero creştere economică, rata zero a dobânzii de politică monetară. Şi nu suntem departe de o asemenea situaţie..

Orice ar fi, în România trebuie să folosim cât mai bine resursele de care dispunem, în sectorul public şi cel privat. Să folosim mai bine bugetul public ca instrument de dezvoltare (priorităţi investiţionale în infrastructură şi nu numai, combaterea risipei de bani), să mărim rata de investii, o absorbţie mult mai bună de fonduri europene, diversificarea schimburilor economice/comerciale cu regiuni care au dinamică economică superioară, atragerea de investiţii în sectoare de tradables, modernizarea agriculturii (unde potenţialul este enorm), parteneriate economice strategice cu Polonia şi alte ţări din „Noua Europa”. Noile cerinţe de capital propriu şi lichiditate pentru bănci pe plan internaţional; dezintermediarea financiară, schimbarea paradigmei de finanţare (de la împrumut la mai mult capital propriu: debt vs. equity), limitele modelului de creştere bazat pe import de capital, arată că este necesar să fie reinventat modelul de creştere; este nevoie de economisire internă mai mare (economisirea a crescut în ultimii ani la peste 21% din PIB, dar a fost forţată de criză, în loc să reflecte mai degrabă înclinaţii fireşti), de un sistem bancar care să ajute la finanţarea investiţiilor mari şi a agriculturii (nu ne putem bizui numai pe fonduri europene şi împrumuturi de la Bancă Europeană de Investiţii şi Bancă Mondială), de firme autohtone cu greutate mai mare în ţesutul industrial, etc. Integrarea financiară şi-a dovedit limitele; ea poate aduce chiar ponoase dacă nu asigură finanţarea întreprinderilor, a producţiei de tradables.

Sursa: adevarul.ro