Marea obsesie a guvernelor in lumea industrializata este cum sa reporneasca motoarele economice fara sa complice povara datoriilor publice,  cand banii nu prea circula (intrucat bancile au mari dificultati din cauza supraextinderii, a portofoliului de credite neperformante).

Cresterea economica este un imperativ economic (fara crestere este greu sa platesti datorii publice si private) si unul social: lipsa de locuri de munca tensioneaza societatea, desira tesutul social.

Cand am ales denumirea acestui text m-am gandit la o carte scrisa de Elhanan Helpman. Intr-o bijuterie de eseu economic el incearca sa arate cum s-a trecut de la explicatia (neoclasica) a cresterii economice cu accentul pe factorii pamant, capital, munca la “Noua teorie”, care a endogenizat procesul reliefand importanta ideilor (a cunoasterii) si mai departe, rolul institutiilor, al bunelor practici. Cel care a provocat saltul cognitiv este Paul Romer, cu un articol faimos, “Schimbarea tehnologica endogena” publicat in 1990. In esenta, teza este ca acolo unde se genereaza idei randamentele cresc, ceea ce asigura crestere economica ce anuleaza constrangeri fizice.

Criza economica si financiara de acum arata limitele cu care se confrunta guverne si banci centrale, pe de o parte, si organizatii private (firme) pe de alta parte in a mobiliza resurse. Nu exista nici factorul “incredere”, care sa anime intreprinzatorii, sa stimuleze investitii noi productive. Unii mizeaza pe o “noua revolutie industriala”, care sa produca castiguri de productivitate majore in tarile industrializate si care sa contracareze ascensiunea unor economii emergente (mai ales din Asia). Dar sunt doua probleme cu aceasta miza. Prima este daca noua revolutia exista intr-adevar. Eu inclin sa dau dreptate lui Robert Gordon, care spune ca noile tehnologii (informationale) nu au caracterul revolutionar al schimbarilor induse de forta aburului si calea ferata, sau de electricitate si telegraf. Gari Kasparov si Peter Thiel remarca si ei ca progresul in IT din ultimele decenii mascheaza stagnarea relativa in energie, transporturi, explorarea spatiului, stiinta materialelor, agricultura si medicina (Financial Times, 9 noiembrie 2012). A doua problema cu optimismul tehnologic este ca lumea occidentala isi erodeaza rapid suprematia tehnologica, chiar daca colectia de premii Nobel se tot imbogateste. Globalizarea a oferit Chinei, Indiei si altor tari sansa se invinga chingile unei servituti istorice si sa modifice balanta puterii in economia globala.

Statele Unite sunt mai bine pozitionate decat Europa in competitia globala din cel putin doua motive. Unul, fiindca au un mediu de afaceri mai favorabil inventiei, inovatiei beneficiind si de excelenta universitara. In al doilea rand, intrucat au perspectiva de a-si reeechilibra balanta energetica interna prin tehnologii de exploatare a zacamintelor de gaz de sist. Dar nu avem aici de-a face totusi cu o revolutie industriala, in sensul opririi schimbarii de pondere in economia mondiala. Europa este macinata si de criza zonei euro, care arata defecte structurale de constructie si politici. Cum indica analize ale FMI, in Europa pacatuieste si constructia politicilor de corectie; austeritatea prost aplicata conduce la scaderi de activitate economica care accentueaza dureri si mentin dezechilibre. De aceea, cam peste tot se orbecaie, se cauta un leac miraculos, dincolo de disputa paradigmatica intre cei ce vor stimuli economici si cei care neaga utilitatea masurilor de ordin fiscal si monetar. Europa 2020, o resuscitare a Agendei Lisabona, este vaga pentru guvernele europene.

Cum sta Romania in acest context? La ultima vizita a expertilor “Trocii” (FMI, BM si Comiaia Europeana) la Bucuresti s-a evocat aceeasi dilema: cum sa fie obtinuta crestere economica, sa fie create locuri de munca avand in vedere mediul internationat nefavorabil, scaderea dramatica a fluxurilor de capital. Trebuie spus ca pentru Romania si alte tari europene criza actuala a invalidat/sfaramat un model de crestere economica –bazat pe import masiv de capital si subestimare a productiei de bunuri exportabile si care pot substitui importuri (tradables). Cu dureri mari s-a realizat o corectie macroeconomica de amploare, care va conduce probabil la un deficit bugetar sub 3% in 2012 si la un deficit de cont curent de sub 4%. Dar fara investitii, fara castiguri de productivitate si fara exporturi mai mari, Romania, precum alte tari europene, risca sa stagneze, sa-si complice situatia din nou in timp.

Apare o intrebare majora: se poate gasi alte resurse/surse de crestere, in conditiile unei economii de dimensiune mica deschise, care depinde covarsitor de ce se intampla in zona euro? Desi este greu sa te opui fortei gravitationale a unei Europe suferinde exista totusi unele pistoane ce pot fi puse in miscare. Fondurile europene (structurale si de coeziune) ar putea adauga cel putin 2 procente din PIB la volumul cheltuielilor publice si ale firmelor autohtone, fara a implica indatorare. In plus, ca in orice economie emergenta exista rezerve de eficienta mari. Economia romaneasca functioneaza mult inauntrul frontierelor de productie potentiale, din cauza risipei endemice, ineficientei si coruptiei din sectorul public. Costurile aberante la proiecte publice (mai ales de infrastructura), neregulile mari din achizitiile publice, managementul prost din numeroase companii de stat denota rezerve mari de economisire de resurse publice pentru acelasi volum de efect util dorit. Totodata, investitii importante pot avea loc in sectorul energetic prin privatizari, dar care sa fie facute cu cap (in opinia mea la Romgaz si la Transgaz controlul public nu trebuie pierdut). In agricultura avem nevoie de o politica publica care sa puna in valoare (inclusiv prin investitii publice ce folosesc fonduri europene) calitatea exceptionala a pamantului nostru agricol, intr-o lume ce se confrunta cu spectrul cresterii preturilor la produse agricole de baza. Daca adugam potentialul de crestere a veniturilor fiscale (si printr-un alt regim de redevente si windfall gains tax), una peste alta, cresterea potentiala a economiei romanesti ar putea ajunge la peste 4%, de la cca 2-2,2,5% acum (la cat a ajuns ca rezultat al crizei).  Stimularea economisirii interne este si ea un deziderat pretios.

Exista o diferenta notabila intre cresterea potentiala si cea efectiva, asa cum avem si in 2012. Dar, mobilizarea resurselor interne (fonduri UE si rezerve de eficienta) poate avea loc, nu trebuie asteptat la calendele grecesti. Tot astfel, o diplomatie economica agresiva, spre toate azimuturile, poate aduce lichiditati, investitii bune. Geografia economica pentru Romania nu trebuie sa se rezume la Europa.

Este si marea chestiune a reformelor structurale in educatie, sanatate. Aceste reforme nu se pot realiza peste noapte. Ele implica resurse publice suplimentare si o alta randuiala institutionala. In general, avem nevoie de o intarire a institutiilor in Romania, care sa serveasca cetateanul, sa combata fenomenul de cautare a rentelor. Astfel va creste increderea oamenilor in virtutile economiei de piata, in statul democratic.

In Romania, spre deosebire de tari puternic dezvoltate, misterul resuscitarii economice nu are caracter ezoteric, nu rezida in descoperiri exceptionale. Exista la noi resurse disponibile si rezerve de eficienta, care, pentru a fi valorificate, cer vointa politica si o mobilizare exemplara a societatii. Se poate realiza aceasta mobilizare? La aceasta intrebare avem de raspuns in 2013, in anii urmatori.
Ps. este vital pentru Romania ca criza din zona euro sa nu se adanceasca.

Articol publicat pe www.informatia-zilei.ro