Banca Nationala a gazduit recent o dezbatere referitoare la perspectiva de crestere economica in Romania, rolul politicii monetare si a cursului de schimb. Ca si in alte dati s-a remarcat ca nivelul de economisire interna este scazut in raport cu nevoile investitionale, ca este nevoie de capital strain. Aceasta constatare este in acord cu ceea ce spun manualele de economie si anume ca, indeobste, capitalul ar curge din zonele unde este abundent si, deci cu randament presupus mai scazut, catre regiunile unde este mai rar si poate obtine castiguri superioare. Dar exista lectii ale mersului economiilor emergente, ale crizei financiare actuale (ale altor episoade de criza), ce impun nuantari tezei amintite. In plus, starea economiei romanesti cere observatii aparte.

Lumea industrializata trece printr-o combinatie de crize: una financiara (a economiilor suprafinancializate), una a zonei euro (de design si politici defectuoase), una sociala, una a globalizarii (apar limite ale “deschiderii” in raport cu capacitatea de adaptare). In tari mai mari si mai mici, mai puternice si mai slabe, se examineaza relatia intre factori interni si externi de miscare a economiilor. Aici se au in vedere, inter alia, functia adesea destabilizatoare a fluxurilor de capital volatile si nevoia de a reduce vulnerabilitati cand robustetea sistemelor este afectata de dependente excesive, de evenimente extreme, de incertitudine in general. Precum Anteu, comunitati si tari cauta sa-si intareasca “picioare proprii”, radacini. Si ma gandesc nu la protectionism, ci la politici pragmatice, care inteleg pericolele ce decurg din desirarea unor tesuturi economice si sociale. In UE aceste cautari pot fi vazute la nivel national si la nivelul Uniunii, care concureaza in spatiul global cu entitati gigant (SUA, China, India).

Economiile (tarile) ce beneficiaza de economisire interna substantiala si care au acumulare de capital intensa si, mai ales, de buna calitate, orientata catre tradables (nota bene: tradables inseamna nu numai buniri exportabile ci si importabile, ce acopera nevoi interne) au sanse mai bune in competitia globala, sunt mai robuste!

Romania are o rata de economisire insuficienta, care explica, partial, importul masiv de capital in deceniul trecut, cand am ajuns la deficite de cont curent de 12-13% din PIB intre 2007-2008. Rata de economisire totala a fost, ca medie, in jur de 17% din PIB intre 2000-2008 (potrivit date UE). Este o rata mult inferioara celor consemnate in tarile nou industrializate din Asia cat si pentru alte economii emergente, unde rata de economisire a fost peste 30% din PIB. Notabil este ca rata de la noi este comparabila cu niveluri intalnite in Europa centrala si de Rasarit. Poate fi economisirea interna marita? Unii afirma ca nu din cauza veniturilor scazute. Dar nu exista evidenta empirica convingatoare in acest sens. Dimpotriva, as spune. Anii de criza au aratat o marire a propensiunii spre economisire, de a limita cheltuieli. Este adevarat ca una este o crestere fortata a acestei inclinatii si altceva cand fenomenul este natural; intre 2009-2010 rata a crescut la cca 21% din PIB, fata de aproximativ 17% in anii precriza, si a ajuns la peste 24% din PIB in 2011 (date UE). Insa distinctia intre o evolutie normala si una fortata, desi utila, este greu de operationalizat. Mai mult, ceva fortat poate in timp sa devina un nou firesc. Ramane in cele din urma un fapt: ca multi cetateni si numeroase firme au experimentat pe propria piele efectele supraindatorarii, ca incearca sa-si gospodareasca mai bine resursele proprii.

Astfel ajungem la o a doua chestiune majora privind economisirea: daca are sens ca politica publica sa o incurajeze. Daca pornind de la nivelul resurselor interne (nu ne referim la resurse naturale) se adopta teza ca tot ce se poate face este atragerea de capital strain, opinia mea este ca facem o greseala mare –pe plan cognitiv cat si al politicii (ca policy) concrete. Rational este sa avem o politica economica ce incurajeaza economisirea interna, publica si privata (inclusiv prin sistemul deductibilitatilor fiscale). Mai ales ca capitalul financiar va fi tot mai scump in lume in perioada ce vine, pe fondul crizei provocate de supraindatorare si demografie.

Discutand despre economisire ajungem in mod inerent la problema acumularii, a formarii capitalului (productiv si financiar). Se afirma ca nu avem capital autohton suficient. Este o constatare de bun simt, aproape. Dar de ce nu avem? Si, totodata, se cuvine sa distingem intre stoc si flux. Un raspuns facil ar fi legat de gradul de dezvoltare inferior al economiei romanesti, fie ea in UE. Aceasta explicatie nu poate insa satisface. In primul rand, intrucat o economisire interna bine peste 20% din PIB (in 2011 rata economisirii totale a fost de peste 24,5% si nivel apropiat este prognozat pentru anii urmatori), daca s-ar materializa in investitii publice si private de calitate, ar sprijini dezvoltarea economica. O mare problema a Romaniei este ineficienta crasa a multor cheltuieli publice si orientarea multor investitii private catre sectoare non-tradables. Este de notorietate ca, ani la randul, peste 5% din PIB s-a alocat din bugetul public pentru bunuri de capital (capital goods), fara ca aceasta sa se concretizeze in infrastructura extinsa si buna. Absorbtia jalnica a fondurilor europene isi are corespondent in risipa si ineficienta utilizarii banului public in ansamblu. Acemoglu si Robinson, cu rationamente inrudite cu cele ale lui Dani Rodrik, vorbesc despre “institutii extractive” vs “institutii inclusive” (in “Why nations fail”, 2012) in explicarea performantelor economice; “institutii extractive” ar favoriza extragerea de rente necuvenite din sectorul public, adica cam ce se practica la noi de mult timp, ca si in alte tari cu coruptie endemica si rezultate economice submediocre.

Care este inferenta de baza? Trebuie sa schimbam modul in care utilizam economisirea publica si chiar cea privata. In sectorul public trebuie sa existe un alt proces de producere a bunurilor de capital (cei 5% din PIB), un alt fel de a face achizitii publice si o alta functionare a companiilor de stat. Daca admitem ca invatamantul si sanatatea sunt nu cheltuieli, ci investitii publice (in capital uman), avem nevoie de o alta abordare si o crestere a volumului cat si a eficientei utilizarii resurselor alocate pentru aceste domenii.

Articol publicat pe www.cursdeguvernare.ro