Am făcut parte dintr-un panel ce a discutat un raport al Băncii Mondiale cu o temă captivantă: “Cum să fie redată strălucirea modelului economic european”. Avem de-a face cu o lucrare solidă, cu teze interesante bazate pe evidenţa empirică adunată cu minuţiozitate.

Raportul subliniază convergenţa în nivelul de trăi în perioada postbelică, în Europa occidentală. Este un proces care a antrenat şi fostele ţări comuniste după căderea Berlinului. Se examinează funcţionarea intreprinderilor, comerţul, finanţa, inovaţia, piaţa muncii şi, nu în cele din urmă, structurile de guvernanţă publică.

Se evidenţiază atuuri ale economiilor europene, dar şi carenţe, ca de pildă, în materie de inovaţie şi funcţionare a pieţelor muncii, scleroza unor structuri de guvernanţă. Raportul are o notă optimistă şi afirmă că modelul european poate fi învigorat prin corecţii în domeniile nevralgice.

Indermit Gill, autor principal al lucrării, a spus, printre altele, că este frapat de euroscepticismul larg răspândit, de neîncrederea multor europeni în viitorul unui model care s-a dovedit de succes în perioada postbelică. Este o constatare corectă, care reclamă însă explicaţii. Fiindcă sunt două momente care, cred, definesc puncte de inflexiune cu relevanţă în interpretarea mersului Uniunii Europene, a stării de spirit a cetăţenilor. Primul moment este introducerea euro cu un design şi aranjamente de politici suboptime. Ce părea a fi un succes s-a dovedit extrem de problematic după erupţia crizei financiare, când s-a văzut o fractură adâncă în zona euro.

Aceasta crevasă nu este “o aberaţie”, cum se spune în Raport şi nici rezultatul exclusiv al unor politici naţionale mai puţin bune. Şi situaţia economică şi socială din ţările sudice este extrem de gravă. Al doilea moment de inflexiune priveşte revelarea viciilor modelului de creştere în nu puţine ţări din Europa centrală şi de Răsărit, în ţări din zona euro, bazat pe import masiv de capital cu investiţii prevalent în sectoare ce nu produc pentru export şi care să substituie bunuri importate.

Opinia mea este că Raportul subestimează importanţa structurii, a regulilor din zona euro şi din UE, care au sufocat ţări ce nu au mai beneficiat de suficiente instrumente de corecţie, la timp, a dezechilibrelor, sau, cum în cazul România, au fost obligate să deschidă contul de capital prematur.

Ce vreau să spun este că sectorul financiar, ce este elogiat în Raport, are o parte bună, dar şi una rea. Şi cred că actuala criză financiară dă un verdict clar din acest punct de vedere. De aceea se încearcă acum, în Europa şi SUA, o reformare a sistemului de reglementare şi supraveghere a fluxurilor financiare, o influenţare a conduitei industriei bancare.

Ultimul deceniu în Europa, în UE, a mascat un “măr otrăvit”. Creşterea economică din numeroase ţări a fost nesustenabilă, s-a consumat tot mai mult pe datorie, publică şi privată, băncile au făcut operaţiuni extravagante. Aşa s-au creat premise pentru o criză fără precedent de la Marea Depresiune.

A-i spune că sunt inevitabile crizele, că guvernele nu pot şi nu este să interfereze cu mişcările de capital în economii libere. Este da şi nu, întrucât a existat nonsalanţa faţă de operaţiuni riscante ale băncilor, faţă de devieri ale sistemului financiar, faţă de riscuri sistemice. Raportul cam trece sub tăcere aceste evoluţii. “Modelul economic european”, adică proiectul european, poate fi salvat de o nouă funcţionare a zonei euro.

În plus, este nevoie de o reformă adâncă a intermedierii financiare, care să elimine renta necuvenită pe care o obţine de la restul economiei. Cât priveşte o uniune bancară în UE, ea are nevoie de aranjamente fiscale potrivite, care să intervină când o entitate financiară eşuează, când riscuri sistemice ameninţă.

Deci, este necesar să se pună resurse în comun, cineva să plătească la nevoie. Ceea ce Herman Van Rompuy a numit “Capacitate Fiscală” are sens din acest punct de vedere. Şi întâlnim aici o problemă, fiindcă nu există consens în privinţa aranjamentelor fiscale. Ce a facut până acum BCE este de a câştiga timp pentru guverne. BCE a salvat zona euro prin mijloace monetare, dar acestea nu pot asigura rezolvarea de fond.

În alt registru tematic, Raportul nu discută aspecte legate de echitate (fairness), etică şi încredere. Că există o criză a sistemului asistenţial nu este o noutate. Acesta trebuie să se reformeze, inclusiv din cauza unor dinamici demografice. Şi avem nevoie de pieţe ale muncii mai flexibile, care sunt dominate acum de “insiders”. Dar, pentru a efectua reforme dureroase, trebuie ca povara să fie echitabil distribuită, ca guvernele să se bucure de încrederea cetăţenilor.

În fine, când SUA şi Asia depăşesc ţările europene în domeniul inovaţiei (chiar dacă Germania este o forţă industrială şi de export mondială), când universităţile europene pierd teren în competiţia globală îţi dai seama că Europa are cale lungă în a recupera din lustrul deceniilor trecute.

Raportul Băncii Mondiale este o lucrare ce merită să fie citită cu atenţie. Are multă informaţie utilă şi teze ce se sprijină pe evidenţa notabilă. Dar, evoluţia divergentă consemnată la câţiva ani după introducerea euro este subestimată. Şi nu cred că s-a stăruit îndeajuns asupra impactului crizei financiare asupra UE.

Este foarte probabil ca, ce sugerează Carmen Reinharrt şi Kenneth Roggoff să fie inevitabil, adică să se intre într-o perioadă de cvasi-stagnare economică, ceea ce va afecta ţesutul social în nu puţine ţări europene. Drept este că ţările care au intreprinderi mai performante, care reuşesc în consolidarea fiscală să-şi educe bine cetăţenii, vor avea şanse mai bune în competiţia continentală şi internaţională. Dar, revin la o idee, dacă zona euro nu-şi va găsi o rezolvare durabilă, toată lumea va suferi în Europa.

Referitor la România,  problemele sunt cunoscute: dacă vom valorifica rezerve interne de eficienţă (reforma companiilor de stat, absorbţie de fonduri europene, eliminarea risipei în sectorul public, alegeri deştepte la investiţii publice) vom atenua din impactul crizei financiare şi vom avea premise mai bune de creştere economică.

Raportul remarcă un “smaller government” în cazul României şi Bulgariei, ca aspect pozitiv. Autorii se referă cu precădere la nivelul cheltuielilor publice. Dar aici trebuie să distingem între un stat puternic şi unul slab, întrucât nivelul cheltuielilor publice la noi nu este o opţiune ideologică, ci este impus de venituri fiscale scăzute. Guvernanţa publică nu se măsoară atât prin nivelul cheltuielilor publice, cât prin eficienţa lor, prin modul în care un contract social este respectat de părţi.