La o întâlnire recentă a constituentei FMI/BM din care face parte România am auzit un reprezentant străin ce critica demersurile de reglementare a activităţii de hedging, a sectorului umbră în general. Am replicat întrucât acest tip de argumentaţie este mai mult decât simplist în condiţiile crizei financiare teribile actuale. Mai cu seamă că se evocă nevoia ca trezoreria de stat să pună deoparte resurse pentru salvarea unor bănci comerciale (care au şi fost naţionalizate în parte, în ţara respectivă). Zilele trecute au apărut constatări ale celor care au examinat modul în care bănci mari au manipulat Libor – de-a dreptul fraudulos. Şi când te gândeşti la declaraţiile şefilor unui JP Morgan, Barclays etc., care vorbesc despre responsabilitate socială, despre etica afacerilor în faţa studenţilor la şcolile de business, în discursuri publice.

În rândurile de mai jos vreau să reiau o teză pe care am susţinut-o adesea în ultimii ani, şi anume, funcţia destabilizatoare în creştere a finanţei, ca urmare a valului de dereglementare din ultimele decenii – Big Bangul londonez în 1986, renunţarea la legislaţia Glass Steagal în 1999 în SUA, the Commodity Futures Modernization Act din 2000 etc.

Cu mulţi ani în urmă am abordat chestiunea gradului optim de rezerve valutare în ţări în dezvoltare, arătând că el este determinat de întâlnirea între costul de oportunitate şi beneficiul deţinerii lor (Revista Economică, nr. 2/1985). Concluzia era că episoade de criză de balanţă de plăţi măresc înclinaţia marginală şi totală spre deţinere de rezerve valutare. Ce spuneam atunci poate fi pus în relaţie cu ce s-a întâmplat în economia globală, în ţările industrializate, în ultimele decenii: o extracţie masivă de rentă de către finanţă de la restul economiei; supradimensionarea sectorului financiar şi creşterea riscurilor sistemice etc. Cred totuşi că nu suficient a fost subliniată problema alocării resurselor din pespectiva constituirii de tampoane (buffere) ca instrumente de apărare. Raţionamentul aici ar fi următorul: dacă teama de locuri adverse externe (pe cale financiară) este tot mai mare, înclinaţia ţărilor ce nu beneficiază de o monedă de rezervă ca monedă proprie de a a avea rezerve cât mai solide creşte. Aceste ţări, dacă în ansamblu încearcă să-şi diminueze simultan deficite externe, să înregistreze chiar surplusuri, şi dacă încearcă să constituie stocuri de lichidităţi cât mai mari, la nivelul economiei globale putem asista nu numai la accente mercantiliste în extindere (ce pot reduce activitatea economică globală sau ritmul ei de creştere), dar şi la un volum excesiv de rezerve valutare, la un echilibru global inferior – adică, o alocare globală suboptimă a resurselor.

Una peste alta, o finanţă (sistem financiar) ce destabilizează împinge spre consolidarea rezervelor valutare, atingerea unor praguri care nu ar fi necesare dacă volumul şi intensitatea fluxurilor volatile nu ar fi atât de ample. Aici găsim logica aranjamentelor de la Bretton Woods şi a imposibilităţii coexistenţei autonomiei politicii monetare, stabilităţii cursurilor de schimb şi liberei circulaţii a capitalurilor. Avem aici încă un argument pentru o reformă radicală a funcţionării sistemului financiar internaţional, a finanţelor globale. Această concluzie este valabilă şi pentru funcţionarea zonei euro, a Uniunii Europene.

Articol publicat pe www.jurnalul.ro