Daniel Daianu: „Naţionalizarea financiară” şi un păcat fatal

Activele financiare au depăşit de câteva ori nivelul PIB-ului în numeroase ţări europene, cazurile Irlandei, Islandei, Ciprului fiind cele flagrante. Europa are şi particularitatea, faţă de SUA, că depinde mult mai mult de bănci decât de piaţa de capital.
O corecţie a supra-financializarii (la care m-am referit adesea în paginile ZF) este necesară, este în fapt inevitabilă. Aşa s-a întâmplat şi după Marea Depresiune din secolul trecut prin falimente în serie. Acum guverne şi bănci centrale caută să evite un dezastru economic. Dar deleveraging-ul (n.r. – reducerea gradului de îndatorare) se produce lent. Supra-financializarii îi corespunde o supra-îndatorare a sectorului privat, a gospodăriilor, guvernelor. În Ziarul Financiar din 25 martie Cristian Hostiuc vede o corecţie a supra-financializarii prin ”naţionalizare financiară”, care ar privi depozitele din bănci, mai ales cele mari. Această teză merită toată atenţia, mai ales că porneşte de la o constatare corectă: că există creanţe mult mai mari asupra sistemului decât resurse disponibile. Dar există probleme cu teza menţionată, cum voi arată mai jos. O diminuare prin confiscare a depozitelor ar părea o cale de a aduce în echilibru active şi pasive ale băncilor. Acolo unde credite şi plasamente neperformante sunt în volum mare ajustarea lor la valoarea de piaţă nu ar aduce automat banca în insolvenţă dacă simultan ar descreşte pasive (depozite). Ai zice că aşa se evită eşecul în serie. Dar, cum afirmam în ZF din 22 martie făcând referire la episodul din Cipru, impozitarea tututor depozitelor este riscantă nu numai prin precedentul creat. Miezul problemei este acesta: a nu mai garanta depozitele oficial asigurate (deci nu ne referim la taxarea venitului din depozite la termen) poate duce la ieşire masivă de lichidităţi din bănci, la panică, care ar conduce la prăbuşirea întregului sistem. Adică invităm necazul în casă! Nu întâmplător a fost adoptată în UE garantarea depozitelor de până la 100 000 euro după dispariţia lui Lehman Brothers. Şi BCE, din iarna 2011/12, a adoptat conduita de împrumutător de ultimă instanţă efectiv. Ce vreau să spun este că o tentativă de a ţine pe linia de plutire finanţe publice şi bilanţuri bancare prin confiscarea, fie şi parţială, de depozite este o cale infernală. Vedem că în Cipru s-a renunţat la ”taxarea” depozitelor garantate. Şi BCE este gata să intervină la nevoie. Hostiuc aminteşte despre naţionalizarea unor bănci, însă exemplul folosit este nepotrivit. Acolo au fost naţionalizate afaceri bancare pentru a le salva, pentru a salva banii deponenţilor (deşi în mod paradoxal, tot cu cu resurse ale plătitorilor de taxe şi impozite). Acea naţionalizare a avut loc întrucât falimente bancare ar fi condus la colapsul întregului sistem. Este drept că s-a recurs în cazul Greciei la forţarea asumării (prin bailinig in) de pierderi de către creditori deţinători de obligaţiuni, adică investitori dintre care unii (fonduri de risc) le achiziţionaseră pe piaţa secundară la discounturi foarte mari. Trebuie să facem, însă, distincţie între cei care îşi plasează disponibilităţi băneşti în depozite bancare ca economisire şi investitori, care sunt obişnuiţi cu riscuri. A spune cetăţenilor că depozitele lor nu mai sunt garantate ar fi un mesaj cumplit transmis de guverne. Nu întâmplător ministrul de Finanţe olandez, devenit şef al eurogrupului, abia a făcut faţă reproşurilor în Parlamentul European săptămâna trecută. Şi luni a fost nevoit să retracteze o declaraţie nu cugetată îndeajuns. Iar un raţionament de genul, taxăm depozite pentru a face că oamenii să consume mai mult (adică să nu mai economisească) este o prostie. Nu distrugi un sistem bancar în încercarea de a stimula consumul..Făcând aceste afirmaţii nu mă fac avocatul băncilor. Eu consider că sistemul bancar (industria financiară) extrage de mulţi ani o rentă necuvenită de la restul economiei, că trebuie să se îndrepte lucrurile în această privinţă. Dar nu pot face abstracţie de riscuri sistemice. Psihologia deponenţilor trebuie pusă în relaţie cu percepţii diferite privind starea economiilor din zona euro, din UE. Scurgeri de bani dinspre Sud către Nord au avut loc şi până acum. S-au mai potolit după declaraţiile lui Mario Draghi şi intervenţiile BCE. Dar dacă oamenii ajung să se teamă pentru siguranţa depunerilor se poate trece de un tippping point. S-ar pierde mai mult încrederea în bănci. S-ar eroda mai mult încrederea în guverne. Şi s-ar accentua fractura între Nord şi Sud în zona euro, printr-o fugă a depozitelor. Unele guverne ar fi obligate să pună restricţii la mişcarea de fonduri, ceea ce ar contrazice regulile „pieţei unice”. Am cunoaşte tendinţe mai puternice de fragmentare. Vorbe ca şi acţiuni rele cauzează stricăciuni mari. Dacă nu prin confiscare (naţionalizare) atunci cum să aibă loc echilibrarea? Există modalităţi de a reduce valoarea activelor financiare (creanţelor) în timp. Una este taxa prin inflaţie. Şi este probabil să avem inflaţie mai înaltă în Europa şi în SUA mai devreme sau mai târziu, care nu va fi exprimată simetric de valori ale activelor reale şi financiare; aceasta ar însemna, între altele, dobânzi reale negative (aşa numita represiune financiară). Injecţiile de lichiditate masive vor ieşi din ”capcana lichidităţii” până la urmă. Boom-ul de la burse în SUA aici îşi găseşte explicaţia de bază, nu în revenirea clară a economiei americane. Ţintirea unui PIB nominal, ca schimbare de regim de politică monetară, are în vedere şi această situaţie. O altă modalitate este impozitarea veniturilor, a averii. Nu pentru avantaje în sine, ci pentru că este de preferat unei confiscări/naţionalizări, fie şi parţială, de depozite, care poate duce la prăbuşirea sistemului în ansamblu. Acum câţiva ani, Alessandro Profumo, fostul boss al Unicredit, actualmente la Monte Paschi di Siena, propunea o taxă de solidaritate prin impozitarea averilor aca o soluţie de vremuri de restrişte (criză fiind un război în timp de pace). Drept este că a impozita mai sever venituri şi active diverse poate afecta creşterea economică prin dezavuţire (wealth effect), printr-un efect precauţionar. Şi aici vedem ezitările guvernelor în a recurge la asemenea măsuri, deşi ţările ameninţate de dezechilbre externe mari au recurs la austeritate ieşită din comun.
Articol integral, publicat pe www.adevarul.ro
Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe