de Daniel Daianu

Dezbaterile privind inteligenta artificiala (AI) s-au intensificat mult in anii ultimi. Guvernul Marii Britanii a organizat o conferinta la nivel inalt pe aceasta tema recent. Oficiali de top ai UE si ai SUA au AI intre teme de actiune prioritare. Voci proeminente din Silicon Valley, din companii cu alonja mare, sunt angajate in aceasta dezbatere. In Asia, AI este in atentie centrala. La reuniunea anuala a Academia Europeae de anul trecut si la care am participat, discursul inaugural al profesorului Helga Nowotny si alte prelegeri au avut ca tema AI. Sunt salutate  beneficii ale AI, dar exista si ingrijorari privind efecte nocive ale IA, scaparii ei posibile de sub control. Poate IA sa fie reglementata fara a descuraja inovatia? Ar putea AI sa rezolve necorelari intre nevoi si resurse in mod durabil, sa aduca abundenta? Aceasta dezbatere este cu atat mai relevanta in conditiile in care socurile adverse mari din ultimii ani au perturbat viata oamenilor, au produs o criza a ”costului vietii”, cu efecte in evolutii politice. Randurile de mai jos merg in siajul textului meu “Se intoarce stiinta tristetii?” (Hotnews, 19 mai 2022)

  I

Se poate vorbi despre abundenta de bunuri si servicii in societate? Intrebarea este de judecat dat fiind ca, in acceptia consacrata, stiinta economica examineaza dinamica nevoilor (individuale si colective) in raport cu resurse disponibile. Pietele regleaza raportul intre cerere si oferta de bunuri si servicii prin “preturi de echilibru” – care sunt influentate de dezechilibre ce depind de cicluri economice, socuri ce deregleaza lanturi de aprovizionare, politici ce stimuleaza consumul in mod nesustenabil. Dar “preturi de echilibru” pot escamota discrepante mari intre venituri, puteri de cumparare si averi ale persoanelor individuale, in distributia fortei economice/financiare pe piete, cu reflexe (prin grupuri de interese mai mult sau mai putin evidente) in viata politica –ce poate insemna si capturarea deciziilor publice. Stari aparent de echilibru pot fi ”precare”, fragile. De aici s-au nascut politici publice care sa caute sa asigure, in societati ce pretuiesc criterii de moralitate si echitate, “sanse egale” si care sa incerce sa evite, atenueze, crize economice si sociale de amploare. Legislatia anti-trust are origine in aceasta preocupare, ca si sistemul de separare a puterilor in stat (in democratii), de reglementari care sa previna abuzuri flagrante in viata economica si politica, inclusiv suprafinancializarea economiilor. Nu intamplator exista o discutie privind nevoia de a face economia sa functioneze in beneficiul cat mai multor cetateni (vezi si Robert Reich, “Saving capitalism for the many, not the very few”, 2016;  Martin Wolf, “The crisis of democratic capitalism”, 2023). Si exista dezechilibre intre economii, ce sunt ilustrate de balante comerciale diferite si care exprima decalaje de competitivitate.  

Economia a fost numita “stiinta a tristetii”(dismal science) cu mult timp in urma. Acest termen dateaza din secolul al XIX-lea, in scrieri controversate ale lui Thomas Carlyle și in ganduri ale lui Thomas Malthus privind resursele disponibile in raport cu dinamica populatiei – o tema resuscitata de Clubul de la Roma cu aproximativ jumătate de secol in urma și de raportul Stern Review in 2007. Si Nicolas Georgescu Roegen, economist de frunte originar din Romania, a analizat problematica relatiei intre resurse si dinamica economiilor. Schimbarile climatice au accentuat preocuparile fata de relatia intre resurse si nevoile umane. Rezerve fata de aceasta terminologie pot rezulta din senzatia ca aceasta ar fi excesiv de pesimista, ca nu este potrivit sa comparam actualul progres științific-tehnologic, dezvoltarea inteligentei artificiale, cu revoluția industriala din secolul XIX; ca  acel secol este foarte diferit de lumea contemporana, care a scos sute de milioane de oameni in afara Europei și a Americii de Nord din saracie abjecta. Am in vedere aici Asia in special. In plus, nomenclatorul de bunuri si servicii din lumea de azi este diferit de, sa zicem, cel de acum mai bine de 100 de ani (nu mai vorbim de calitate).

Pe de alta parte, sentimente și aspiratii, bucurii și griji au radacini in viața reala a oamenilor, in legaturile lor sociale, economice și culturale, in modul in care autoritațile publice raspund nevoilor publice de baza – acestea din urma derivand din situații de viata concrete. Totodata, oamenii folosesc repere colective si preferinte individuale in a exprima dorinte, cereri concrete.

Trebuie remarcat ca  tehnologiile noi nu imbunatatesc mijloacele de trai ale  oamenilor in mod egal, in mod automat. De exemplu, telefoanele inteligente (smart phones) pot deschide accesul la informatii pentru numerosi cetateni, dar nu asigura accesul la civilizație, la șanse egale, pentru toti. In Africa, de pilda, peste 3/4 din populatia continentului utilizeaza telefoane mobile, dar progresul economic este in general foarte limitat, saracia este endemica. Mai mult, pandemia de Covid și schimbarile climatice, acestea din urma vazute drept o amenințare existențiala, aduc in atentie posibilitatea unor lumi distopice. Martin Weitzman, cu a sa ”teorema a catastrofei” (Dismal theorem, 2011), contureaza un scenariu potrivit caruia nu am avea resurse (capacitate tehnologica) sa evitam modificari extreme ale mediului inconjurator (fiindca ar trebui sa alocam tot mai mult din resursele pe care le avem in present pentru a salva generatii viitoare –un trade off foarte greu de admis de cei mai multi oameni). Cu referire la istoricul Karl Wittfogel, am vorbit despre spectrul unor ”societati hidraulice” daca efecte rele ale schimbarilor climatice nu ar fi combatute cu eficacitate (Hotnews, 18 martie 2021). Chestiunea distributiei resurselor inter-generationale este greu de abordat si rezolvat, iar schimbarea climatica o acutizeaza. O asemenea constatare nu trebuie sa conduca la concluzia ca “scapa cine poate”. In politici publice deciziile se iau si in conditii de incertitudini extreme, pe baza unor evaluari cost-beneficiu, fie ele cu mari aproximatii.

II

Inteligența artificiala, dincolo de beneficii indiscutabile, este vazuta de nu putini specialisti ca o amenințare existențiala, in sensul ca ar putea depasi abilitatile cognitive și inventive ale oamenilor. In consecinta, AI ar putea domina oamenii și le-ar amenința existența. AI este vazuta si ca mijloc de a amplifica capabilitati militare (vezi si Steven Feldstein, “AI in war: can advanced military technologies be tamed before it is too late?”, Bulletin of the Atomic Scientists, 11 January 2014). Se poate face aici o analogie cu energia nucleara, cu proliferarea armelor atomice. De aceea, sunt tot mai multe voci care cer reglementarea utilizarii AI. Se poate face asa ceva intr-o lume tot mai fragmentata, multipolara, cu rivalitati geopolitice intense, este o intrebare mai mult decat legitima. Oricum, trebuie incercat. Asa cum trebuie si in domeniul combaterii pandemiilor.

Criza din domeniul sanatații, blocaje parțiale in timpul Pandemiei, au reliefat posibilitatea multor companii, entitati publice, de a funcționa cu o reducere semnificativa a numarului de angajați. Recent, FMI amintea ca peste 40% din ocupatii (60% in tarile avansate economic) vor fi afectate de AI in viitor, cu pierderi masive de locuri de munca.  Munca la domiciliu, digitalizarea, noile tehnologii in general, utilizarea din ce în ce mai mult a AI, implica schimbari majore in activitatea multor firme, lasandu-si amprenta asupra structurii viitoare a pieței muncii. Acest impact este de vazut in contextul unui numar mare de perdanți din cauza globalizarii neingradite din ultimele decenii. Nu intamplator are loc o regandire a globalizarii, o regionalizare a relatiilor economice crosfrontaliere, o crestere a accentelor protectioniste – ce sunt intarite de considerente geopolitice, de securitate militara.

Concedieri numeroase vor accentua probleme sociale și somajul structural. Acesta este motivul pentru care introducerea salariului minim garantat este considerata de unii analisti ca mijloc de evitare ca tensiuni sociale sa ajunga la extrem. Finanțarea unui venit minim garantat ar fi realizabila printr-o „impozitare a roboților” (cum se  sustine), ce ar duce la o redistribuire a veniturilor de la cei care folosesc robotica (și inlocuiesc omul) catre cei care isi pierd locul de munca; cu cat o afacere profitabila este mai automatizata, cu atat ar fi mai impozitata in termini absoluti. Asemenea idei sunt de inteles daca ne straduim sa evitam situatia multor oameni disperați, anomalii sociale grave. Problema hazardului moral pierde din semnficatie in asemenea rationamente. Ramane totusi in aer chestiunea muncii ”onorante” ca trasatura a demnitatii umane (spun onoranta intrucat o munca inrobitoare dezonoreaza, umileste), ca sustinere a unui ethos de educatie, auto-respect si contributie la coeziunea societatii. Par cuvinte mari, dar nu sunt lipsite de noima.

Continuarea, aici.