Regionalizarea este frecvent prezentata ca leac la probleme structurale ale economiei/societatii romanesti; ma refer la “distanta” intre autoritati si cetateni drept concretizare a contractului social; descatusarea unui spirit antreprenorial in guvernanta publica, care ar fi inabusit de centralizare; absorbtia fondurilor europene si optiuni de investitii; atenuarea discrepantelor de dezvoltare, etc.

Nu comentez aceste ipoteze, care partial au temei. Insa putin se abordeaza chestiunea echilibrului bugetar de ansamblu prin retrasarea prerogativelor bugetare –ca o consecinta a regionalizarii. Daca va avea loc un asemenea proiect amplu merita sa se tina cont de o serie de aspecte.

De pilda, exista riscul cresterii necontrolate a unor cheltuieli. Avem experienta anilor 2005-2008 cand o parte majora a expansiunii cheltuielilor cu personalul bugetar priveste conduita autoritatilor locale –unde a crescut copios numarul de angajati. Nu a existat o monitorizare atenta a acestor cheltuieli, ce a fost ascunsa de cresterea rapida, considerabil peste potential, a economiei. Cand economia a implodat in 2009 evolutia aiurea a acestora a iesit la iveala. Sunt si alte cheltuieli ce pot scapa de sub control, in masura in care autoritatile locale iau cu asalt piata creditului si mizeaza pe sprijin central la nevoie.

Avem lectii oferite de alte tari. De pilda Spania, unde administratiile provinciale au bugete proprii importante (inclusiv in domeniul educatiei). Anii boom-ului speculativ au umplut cuferele provinciile ca si al guvernului central. Cand economia s-a prabusit au s-au vazut mai bine carentele unui model de crestere ce s-a bizuit pe credit ieftin si alocare de resurse defectuoasa, orientata spre bunuri non-tradables –ca in Romania, de altfel. Anii de crestere rapida au alimentat o suire debordanta a salariilor, costurile unitare cu forta de munca (ULCs) fiind cu peste 20% superioare celor din Germania; s-a cascat astfel deficitul de competitivitate. Paradoxul este ca deficitul bugetar structural al Spaniei a fost mic in acei ani existand chiar un surplus de 1% din PIB in 2007 potrivit FMI. Indatorarea privata, ajunsa la peste 220% din PIB arata ca nu numai datoriile publice stau la originea crizei. Guvernul Rajoy cauta cu disperare sa diminueze deficitul bugetului public, care a ramas la 8% din PIB in 2011, cauza principala fiind excese ale provinciilor.

Care este morala? Daca faci regionalizare trebuie sa ai in vedere metehne institutionale locale si nationale, experiente internationale. Executia bugetara din Romania are nevoie de disciplinare si crestere a eficientei cheltuielilor publice. Risipa, coruptia enedmica, incompetenta sunt trasaturi notorii ale sectorului public. Regionalizarea nu trebuie sa “descentralizeze” un sistem prezervand tarele sale; poti ajunge din lac in put! Mai ales ca Romania a semnat Tratatul Fiscal, ca “semestrul economic” obliga la rigoare pe toate planurile.

Daca nu va exista o structurare adecvata a relatiilor intre executiile bugetare regionale si cea la nivel central usor se ajunge in derapaj. Este nevoie ca regula echilibrului bugetar sa fie aplicata la nivelul regiunilor, cu sanctiuni eficace.

Este de notat ca programul de convergenta (PC) trimis la Bruxelles, la sectiunea bugetului public, nu face referiri la intentia de regionalizare si implicatii ale sale, in pofida faptului ca acopera intervalul 2012-2015. Este adevarat ca atunci cand se vorbeste de reforma ANAF se spune ca vor apare 8 centre regionale in 2013, ceea ce sugereaza regionalizarea. In program se discuta despre problema a incasarilor fiscale si se precizeaza masuri de reforma astfel ca, la finele lui 2015, veniturile fiscale sa ajunga la 30,5% din PIB, fata de 28,75% in 2011. Dar progresul este departe de sarcina trasata ANAF de guvernul actual, de a se apropia de media din Uniune, de 38-40% din PIB –o misiune practic imposibila intr-un orizont de timp relevant.

Opinia mea este ca reperul pe termen mediu ar trebui sa fie media incasarilor in tarile nou intrate in UE (adica 33-34% din PIB). Oricum, este bine ca se programeaza cresterea incasarilor fiscale intrucat, altminteri, va fi greu sa se sustina productia de bunuri publice, mai ales in domeniul educatiei (unde, in lume, se vorbeste de o noua revolutie industriala). Curios insa, PC mentine cheltuielile cu educatia la sub 4% din PIB in anii ce vin.

Criza actuala a trezit la realitate, in sensul ca indicatorii de convergenta nominala sunt insuficienti pentru a judeca capacitatea unei economii de a rezista la socuri. Comisia Europeana a propus un tablou de bord care incearca sa surprinda elemente de convergenta reala si dezechilibre altele decat cel bugetar: dinamica costului cu forta de munca, deficite externe, pozitia investitionala, etc.

Este subtire discutia din PC in materie de convergenta reala, desi informatie disparata exista. In PC se mentioneaza castiguri de productivitate care sa permita aprecierea reala a leului, se aminteste scaderea compensarii salariatilor ca pondere in valoarea adugata bruta (ceea ce nu trebuie sa fie o legitate), dar este insuficient pentru judecarea dinamiciicompetitivitatii. Cifrele deficitului extern pe ianuarie-februarie 2012 ar trebui sa fie o alertare in acest sens. Aderarea la zona euro in 2015, privita ca ancora pentru politica economica, este o declaratie eroica; este greu pentru analiza serioasa sa o admita. Convergenta reala substantiala nu se poate realiza in cativa ani.

Regionalizarea, daca se va face, trebuie sa fie bine definita si sa aiba centura de protectie impotriva unor derapaje de la executii bugetare echilibrate. PC vede datoria adminstratiilor locale la 2,5% din PIB pana in 2015. Nu este clar ca asa va fi daca regionalizarea se va face fara cap.

PS. Calculele privind executiile bugetare pe perioada 2012-2015 trebuie sa tina cont de solutionarea problemei despagubirilor in lumina deciziei CEDO

Articol publicat de Daniel Daianu – Curs de Guvernare