La început am tăcut pentru că așa am ales.
Acum nu mai am mare lucru de spus.
Ani de zile am ales să cred în utopii posibile.
În ultimele zile mi s-au arătat, vii, imagini sparte din distopii:

• clădiri de birouri în descompunere;
• roboți care predau lecția la mate pe care nu o mai învață nimeni;
• bătrâni care mor singuri în case, neștiuți de nimeni, nevăzuți de nimeni;
• mulți sclavi care muncesc pe venitul minim;
• bogații cu propriul circ, teatru și sala de spectacole, bufonul cel nou, care face glume pe-o farfurie de mâncare.
  Inteligența artificială, învățarea profundă (deep learning), care ar fi trebuit să ne ducă către o viață mai bună, pentru mai mulți dintre noi vor fi cea mai dureroasă îngrângere – nicicând nu va fi inegalitatea mai mare, iar clasa de mijloc va fi o amintire sau o poveste de adormit copiii. I se va spune capitalism de supraveghere.
  În bulele noastre este tot mai strâmt.
  Dacă în bulele noastre este tot mai strâmt, cum am putea deveni mai solidari, mai empatici, mai oameni?
  Cândva era mai simplu, eram mai conectați, altfel conectați. Am fi știut cu toții despre vecinii noștri bulgari, care sunt în a 95-a de proteste anticorupție. Și am fi fost mult mai îngrijorați pentru prietenii noștri armeni, cu sufletul rupt pentru ceea ce se întâmplă în Nagorno Karabakh.
  În bula mea sunt câteva teme redundante: cum e cu hibridul, cu onlineul, cu listele USRPLUS, pro/contra ARACIP. Pe mine mă întristează doar pâlpâirea tot mai palidă a bucuriei celor care și-au dorit să revină în sălile de clasă.
  În martie era mai simplu, aveam încă vise, era primăvară. Acum vine iarna, da, fix ca în GoT, cu mult întuneric. Și sigur și mai multă sărăcie energetică, dacă ar fi să rostesc doar un gând.
  Prietenii mei de la REPER21 mi-ar putea spune: uite, anul acesta Pământul a trăit mai puține zile pe datoria generațiilor care vor veni. Dar generațiile care vor veni ce vor mai face? Ce meserii vor mai avea? ce vor munci? Și… mai ales…, cum vor avea ei o viață cu sens?
  În vreme ce respirăm derutați, copleșiți pe bună dreptate, noi ne sedăm cu Nodal sau stăm cu orele pe rețelele de socializare, când nu alergăm disperați după încă o rază de soare.
  ”Viața este în altă parte”, scria un nebun, Kundera, acum niște ani. ”Who the f… e Kundera? L-am căutat pe facebook și nu apare, pe twitter nu are cont.”
  Par tristă. Nu sunt. Știu că undeva, în niște locuri din lume, în niște birouri, și de la noi, și de la alții, niște oameni deștepți cărora li se spune cercetători, se mai zbat să găsească niște răspunsuri. La probleme care chiar contează. Deși este posibil ca lor, alți nebuni?, să li se pară că acelea sunt problemele care contează. Iar ceea ce trăim noi, de astăzi pe mâine, să fie singura realitate.