Aș vrea să ne oprim.
Măcar până la Crăciun.
Să nu mai vorbim, atunci când este despre educație, despre boală, infectare, măști, vaccinuri, teste, fizic, online, meditații, remediale, whatever.
Ni se recomandă să depășim pandemia trâind de astăzi pe mâine, pas cu pas, un picior înaintea celuilalt, cu mici bucurii. Ca adulți poate fi în regulă să tragem de noi. Suntem într-un fel de sevraj național. Am tânjit după libertate și vara lui 2021 a fost ca un fel de drog, din care am tras cu nesaț. Și, Doamne!, cum e acum, cu tot griul din jur și intratul în case.
Însă în educație nu se poate trăi și viețui de astăzi pe mâine.
Mințile copiilor nu mai pot duce toate anxietatea pe care nu mai avem forță să o ținem departe de ei. Economia se contractă, copiii simt eforturile părinților lor. Școala este spațiul lor lipsit de griji, este lumea lor, rostul lor.
Eu nu îmi dau seama cum de ne-am rătăcit atât de tare pierzând drumul educației și apucând cu toții pe cel al nebuniei pandemiei. Franța s-a ținut de reformă și a avut BAC pe model nou în 2021, Cehia este în plină perioadă de schimbări.
Cu prezență fizică sau online (să depășim blocajul, people) școala românească este la fel de lipsită de atractivitate cum era și înainte. Nu e despre școli sau mall, ce deschidem, ce închidem. Este despre cum folosim timpul acesta pentru construcție.
Dacă mâine se întâmplă o magie și acest virus dispare, CE FACEM ASTĂZI, ca să creăm bucurie și învățare? Căci bucuria, magia, tovărășia, speranța, visurile, se întâmplă în școală. Acea ȘCOALĂ pe care refuzăm să o construim pentru copiii acestei țări.