Începând de la mijlocul secolului XX, Orientul Mijlociu[1] este un centru de afaceri mondial, și în mod sigur cea mai sensibilă zonă a lumii din punct de vedere strategic. În iunie 2006, la apogeul conflictului din Liban, Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice introducea termenul de „Noul Orient Mijlociu”. Era în timpul unei conferințe de presă cu primul ministru israelian Ehud Olmert[2]. Ea vorbea despre un nou proiect referitor la Orientul Mijlociu. Termenul înlocuia expresia „Orientul Mijlociu Lărgit” pe care președintele Bush l-a introdus la Summitul G-8 din 2004 (pe vremea aceea era și Rusia inclusă în gruparea marilor economii ale lumii). Orientul Mijlociu Lărgit cuprindea și țări din Asia care făceau parte din lumea musulmană, ca să numim aici Afganistanul și Pakistanul. Proiectul a fost introdus în scopul ca Libanul să devină locul de unde se realiniază întreg Orientul Mijlociu. Se dorea de fapt reconstruirea Orientului Mijlociu în concordanță cu noile nevoi geopolitice. John Bolton, fostul consilier pe probleme de securitate a lui Trump, spunea în 2015: „Astăzi realitatea ne spune că Siria și Irakul, cele pe care le știam noi au dispărut”

Doctrina Kissinger în Orientul Mijlociu

Afganistanul ne amintește, prin sfârșitul dramatic, volatilitatea și complexitatea Orientului Mijlociu. America este astăzi autosuficientă din punct de vedre energetic și prin urmare nu mai este dependentă de petrolul din Orient. Poate America pivota dincolo de Orient în Pacific? Cât de periculos este Iranul și cât de departe poate merge cu programul său nuclear? Dacă Iranul continuă programul nuclear și-l concretizează, o cursă a înarmărilor în Orient este gata să înceapă. Ce înseamnă acest fapt? Sunt o serie de întrebări la care căutam răspunsuri. Centralitatea Orientului Mijlociu pe harta geopolitică globală la intersecția, drumurilor comerciale dintre Europa și Asia duce implicit la concluzia că zona rămâne mult mai importantă decât administrația Obama sau Trump au încercat să ne explice. Deși Trump a retras parțial trupele din Orientul Mijlociu,  a creat totuși condițiile unor noi acorduri între Israel și arabii din zona Golfului. Din această cauză o strategie post-Afganistan pentru promovarea ordinii în Orientul Mijlociu este necesară. Aici îmi aduc aminte de lecțiile de geopolitică de la Facultatea Kennedy de Guvernare și Administrație Publică de la Harvard (Harvard Kennedy School) unde am absolvit un curs de securitate internațională, când profesorii ne vorbeau despre filozofia adoptată de Kissinger, fostul secretar de stat a lui Nixon și Gerald Ford, în Orientul Mijlociu. Cuvântul cheie: Ordinea. Ordinea instalată după materializarea doctrinei Kissinger a durat 30 de ani. Situația geopolitică din acea perioadă este similară cu cea de astăzi. Trupele americane se retrăgeau din Vietnam și Asia de sud-est, astăzi din Afganistan, iar forța militară începea să fie înlocuita cu diplomația. Scena politică era zguduită de scandalul Watergate, iar astăzi este zguduita de Pandora Papers. Ce a realizat politica pașilor mărunți a lui Kissinger în Orient? A scăpat SUA de URSS în plin Război Rece într-o zonă care furniza energie pentru Occident și a pus bazele procesului de pace israeliano-egiptean deși nu rezolvat celălalt conflict, cel israeliano-palestinian. Și totuși obiectivele din Orientul Mijlociu ale lui Kissinger erau strict ale Războiului Rece: menținerea țărilor aliniate cu SUA, nu cu URSS și păstrarea Americii ca intermediar de putere. Aici „diplomația navetă” a lui Kissinger și-a atins obiectivele.