Cred că sunt mai mulți oameni la Londra care știu cine e Angela Gheorghiu decât sunt la București. E o constatare dulce-amăruie pe care o fac de câteva zile de când am venit în capitala Marii Britanii ca să-mi îndeplinesc o veche dorință: s-o ascult pe marea divă pe o scenă adevărată (am mai ascultat-o la Qreator acum doi ani, dar atunci a fost un concert special, în condiții pandemice).
De când am ajuns aici, oamenii mă întreabă, politicoși, de unde vin, cât stau, ce fac pe aici și conversația ajunge invariabil la faptul că am venit ca să văd „Tosca” cu Angela Gheorghiu la Royal Opera House. La început, îi pronunțam numele grăbit pentru că nu mă așteptam ca lumea să-l recunoască. Nu pentru că n-aș fi știut cât e de celebră, dar numele e totuși destul de românesc, nu știam cum îl pronunță ei și, sincer, nu mă așteptam să dau peste cunoscători de operă la fiecare colț de stradă. Ei bine, spre marea mea surpriză și bucurie, aproape toți cei cu care am vorbit (recepționeri, chelneri, vânzători, șoferi de Uber) știau despre cine vorbesc: “Gorghew? Did you say Gorghew?” “Yes! You know her?”
Nu doar că știau despre cine vorbesc, unul o și ascultase în „La forza del destino”, altul în „La rondine”, altul știa detalii uluitoare despre cariera ei, altul își aducea aminte celebrul moment din 1994 când BBC 2 și-a schimbat programul pentru a difuza „La Traviata”, și toți, dar absolut toți, vorbeau despre ea ca despre o mare divă.
Unul dintre interlocutorii mei o ascultase de mai multe ori la operă. Am stat puțin de vorbă despre „Tosca”. Citisem o cronică ușor malițioasă care spunea că Angela Gheorghiu se joacă mai mult pe sine decât o joacă pe Tosca. Mi s-a părut gratuit comentariul: Tosca este un rol care i se potrivește mănușă. O divă a zilelor noastre joacă o divă de la începutul secolului al XIX-lea. Unde e confuzia? E Angela întreagă când cântă „Vissi d’arte, vissi d’amore” (am trăit pentru artă, am trăit pentru dragoste). Interlocutorul meu a avut, însă, o reacție și mai inteligentă. “Așa zice? Că se joacă mai mult pe ea? Well, you know what? I think she’s earned it.” Știi ceva? Cred că și-a câștigat dreptul ăsta!
N-am înțeles cu adevărat câtă dreptate avea până nu am văzut reacția sălii (plină ochi, cu toate spectacolele sold-out de câteva săptămâni bune) la prima aparițiale a Angelei pe scenă și la final, la aplauze, când întreaga scenă a Royal Opera House a fost acoperită cu garoafe aruncate de zeci de spectatori în aplauzele furtunoase (și deloc britanice) ale tuturor.
Bucuria de a vedea cât este de iubită această mare artistă născută și educată în România a fost umbrită doar de tristețea gândului că nu știm, la rândul nostru, s-o apreciem așa cum o apreciază Europa și lumea întreagă. Dar poate că așa ne este scris… Suntem totuși țara din care Caragiale, Brâncuși, Ionesco, Cioran și mulți alții au plecat fără să privească înapoi. Dar divaghez…
N-aș vrea să închei în nota asta, așa că o să închei cu cuvintele pe care le-am auzit (și rostit) cel mai des ieri seară, pe deplin meritate:
Brava, brava, bravissima!