Azi am făcut ce trebuia să fac de mai multă vreme. Să merg să văd cu ochii mei, chiar dacă am avut parte de oameni de încredere care mi-au explicat care e problema. M-am trezit dimineață, am plecat spre graniță la est și m-am întors acum câteva minute.
Am învățat că sunt puțini oamenii aceia cărora nu doar că le pasă, dar le va păsa din toată inima până la sfârșit. Fără „dar”. Fără „dacă ar fi”. Cei care fac. Cât pot, dar până la capăt. Niște zeci de eroi tăcuți care trag ca niște catâri încăpățânați și care dovedesc că eroii nu au mereu coada înfoiată.
Am învățat și că arareori când auzi „gata, s-a rezolvat” sau un „dadada, știm, cum să nu, e deja pe cale de rezolvare”, acestea se traduc în sfatul prietenos cu „nu vă mai bateți capul”. Și mai departe se pot traduce în ceva ce se întâmplă chiar bine (am pățit), dar și în ceva din care ești practic invitat în șuturi să nu îți mai bagi nasul, că enervezi.
Azi am văzut și cum e să se taie din disponibilitatea de ajutor și de entuziasm fără menajamente. Cred că și eu am făcut asta uneori. Privind din exterior cum se întâmplă, îmi pare rău. Pentru toate momentele în care oi fi jumulit și eu aripi fără să pun ceva în loc, îmi pare tare rău. E cumplit.
O să pun însă în loc și mai mult ajutor, tot cât potbeu. Și mi-am promis azi că o să fiu prima de la care cer entuziasm mai eficient. Sper să pot. Pentru că e nevoie de noi toți.