În seara asta profit de faptul că am terminat cu munca la o oră decentă pentru prima dată de ceva vreme (recomand!).
Aș vrea să vă dau o leapșă și să vă întreb – care e coloana sonoră a acestor zile pentru voi?
Încep eu dezgolirea sufletească și vă spun așa. Perioada asta m-a înecat în mai multe nuanțe decât pot duce. Și mi-a ciobit ce am mai de preț: entuziasmul & idealismul. A mai rămas, dar crește procentul de cinism.
Cine mă știe, știe că am o obsesie cu Scorpions – Wind of Change. Pe la început de februarie, pe autostradă spre Sibiu, pe noapte și cu melodia asta pusă pe repetat, m-a izbit realizarea unei frici transformate în fapt. Frica era că suntem mai săraci decât generația bunicilor trecuți prin război și comunism, decât generația părinților trecuți prin comunism și tranziție. Pentru că deși lor le-a fost mult, infinit mai greu decât nouă, aveau ceva care bate orice avem noi. Ani de zile au trăit cu convingerea că poate fi mai bine. Că dincolo de război, sărăcie, cruzimi, teroare, e multă speranță. Așteptând americanii, democrația ori Europa, mereu a fost ceva la care să privești cu speranță.
Iar fluieratul ăla și gândul că bate un vânt al schimbării este un lux pe care noi nu îl avem. Asta e ce am învățat și a fost cel mai greu de dus în acest februarie. Că speranța e ceva tot mai fragil.
The future’s in the air
Can feel it everywhere
Blowing with the wind of change
Când a izbucnit războiul, în dimineața aia de 24 februarie, mi-a sunat în creier doar Sting – Fragile. De fiecare dată când ne lovește câte o tragedie dintr-asta, greu de înțeles, cumplit de dus, melodia asta e primul refugiu. Locul unde se adună șocul și gândul că putea fi oricine în locul acelor suflete peste care s-a abătut acea tragedie, sub aceeași stea furioasă:
For all those born beneath an angry star
Lest we forget how fragile we are.
Și de câteva zile când trăiesc absurdul și nici eu nu știu de ce mă agit atât de tare, pe fundal îmi răsună doar Leonard Cohen – You Want it Darker. A plecat omul ăsta cu furia aia potolită îndreptată asupra unei lumi cărei i-am omorât flacăra.
Cum până și el a trecut de la „there is a crack in everything, that’s how the light gets in” la „you want it darker, we kill the flame”.
Radu îmi tot spunea că el e pesimistul din casă și că ar trebui să fim fericiți că am trăit mulți ani buni. Are dreptate că ce am trăit noi a fost o excepție a istoriei. Cu pacea părând inevitabilă, cu libertate, bunăstare în creștere, fără pandemii, fără război la graniță. Și că trebuia să vină drama. Dar mă încăpățânez să cred că putem măcar să controlăm cum trăim individual această cădere cinică. Eu aleg să o trăiesc cu încăpățânarea omului care crede că speranța bate mereu furia. Și că dacă nu e așa, well… nu fără să încerc, nu fără să mă zbat. Dacă viitorul arată așa, eu nu îl vreau. Și nu mă extrag din el, ci voi face tot ce ține de mine ca acel viitor să nu fie așa întunecat.
If you are the dealer, let me out of the game
If you are the healer, I’m broken and lame
If thine is the glory, mine must be the shame
You want it darker.
Bine, gata, rândul vostru.