Democrația aia liberală pentru care au murit oameni în 1989 nu înseamnă dictatura majorității. Înseamnă și separarea puterilor, sistemul de checks and balances între acestea și protecția drepturilor și libertăților individuale.

Pentru cine vrea stat de drept și pentru cine înțelege că oricând e posibil ca, depinzând de unghi, să fie parte dintr-o minoritate discriminată de majoritate, momentele de frustrare în care pare că puțini ignoră voința poporului sunt parte din normalitate.

Orișicum, și în cazul de față, 2 milioane de oameni nu sunt o majoritate dacă îi raportezi la 20 milioane.

Însă ar fi stupid să ne imaginăm că 2 milioane (+) de oameni pot fi ignorați. Sau că toți sunt într-o transă. Furia și nemulțumirea sunt reale. Iar dacă instituțiile și politicienii nu învață nimic din ceea ce tocmai ni s-a întâmplat, în curând toate acele sisteme ale statului de drept vor putea fi făcute țăndări.

Ce ar trebui acum? Să ne trezim naibii pe bune. Nu în conștiință, ci în realism. Să ne uităm în jurul nostru și să vedem că lumea o ia razna și că nu ne permitem să ne sabotăm din interior sau să fim vulnerabili la sabotaje din exterior.

1. Să trezim Parlamentul.
2. Să scuturăm partidele să înceapă să își crească oameni profesioniști.
3. Să ne articulăm mai bine vocea în Europa acum când sunt mișcări tectonice pe continent și în lume.
4. Să ne punem ordine în finanțele publice ca să ne putem apăra de pericole externe și să le limităm pe cele interne prin servicii publice decente.
5. Să ne amintim că justiția nu e încă independentă.
6. Să lăsăm presa să fie liberă și să nu mai distorsionăm piața media aiurea prin bani publici via partide.
7. Să înțelegem că nu există societăți puternice fără societate civilă puternică.
8. Să fim sinceri cu felul în care arată România după 35 de ani și să traducem teritorial asta, deodată cu o descentralizare pe bune.
9. Să înțelegem că stăm pe o bombă demografică ce nu se va rezolva dacă nu facem ceva cu educația, pensiile și infrastructura de calitate a vieții care poate ține oamenii în România.
10. Să înțelegem că sunt locuri în care statul nu are ce căuta (i.e. in dormitorul oamenilor) și să îi amintim să își facă treabă acolo unde are ce livra.

Iar lista poate continua. Din motive necunoscute, discursul lui CG din seara asta a arătat un chip cioplit pe care sper să îl fi văzut mai multă lume. Dincolo de el, nevoia de speranță că ceva poate fi radical schimbat în țară este cât se poate de reală. Iar nevoia aia nu trebuie lăsată pradă celor ce nu știu să câștige țara decât prin polarizare, soluții simpliste și fantasmagorii.