Cu mult prea puține excepții, degradarea orașelor, finanțelor publice, limbajului public, nu se întâmplă dintr-o dată. Nu stă cineva să dea startul. De cele mai multe ori, e un proces relativ lent – un derapaj ici-colea, o decizie despre care știi că dacă s-ar întâmpla peste noapte într-o altă țară ar lua lumea foc.

Dacă vreți să știți exact momentul în care devine vizibil și tangibil faptul că ne ducem naibii, încercați să vă amintiți de fiecare dată când ați oftat (înnăbușit sau nu) când știați că acceptați ceva ce nu e corect, nu e cum trebuie să fie, ceva despre care știți că ar fi trebuit să spuneți ceva, dar nu aveți timp, chef, energie. Oftatul ăla devine încet-încet înnăbușit și se transformă nu în nepăsare, ci așa, într-un soi de acceptare. Acel nefericit „asta e!”. Acel indecent „așa și?”. Acel impertinent și impersonal „ar trebui să se facă…”.

Mă amărăște încă faptul că dacă stai să te oprești nițel și să te uiți în jur – la oraș, la TV, la oameni – vezi că nu e ce trebuie. Știi că se strică jucăria tot mai tare. Și totuși găsim în noi tot mai puține resurse pentru a enerva, pentru a nu accepta, pentru a zice că nu se poate, domnule, chiar așa. Nu îmi vine să renunț. Nope, mie îmi place tare melodia aia a lui Peggy Lee cu „Is that all there is” și versul ăla cu „Oh, no, not me I’m in no hurry for that final disappointment”. Dar mor de nervi să văd câtă lume e deja acolo, în dezamăgirea aia amorțită. Mă mai gândesc, poate îmi vin în cap noi metode de a scutura oamenii din amorțeala aia. Momentan am doar nervi de trafic.