Cel mai rău lucru pe care îl putem face în astfel de vremuri este să ne lăsăm pradă micimii celor care nu înțeleg că doar o țară (care măcar se străduiește să fie) democratică poate să nu aibă statut de frunză-n vânt.
Cred că ar trebui să empatizăm cu ce i se întâmplă Ucrainei acum și pentru că noi chiar am avut noroc chior cu (aproape) ultimul tren de NATO și UE. Poate părea neverosimil acum, dar recitind istoria anilor de imediat după ’89, văd că nu sunt puține instanțele în care în diverse scenarii despre aderarea statelor fost-comuniste, noi nu eram nici cu grupul Visegrad, nici cu valul 2, ci eram în „și poate chiar, ca să nu fie prea amenințător, pot adera inclusiv țări gen Ucraina, România, Bulgaria”. Am avut noroc de Clinton, Chirac și poate un pic de politicieni care măcar nu s-au pus de tot de-a curmezișul aderării. În fine, divaghez. Și sigur nu am altceva decât foarte multe dileme în legătură cu ce noroc ni s-o fi petrecut. Bine că a fost.
Ce voiam să spun însă e că încep să am o certitudine. Așa imperfectă cum e, democrația noastră ne-a ținut manta de vreme siberiană. Sau măcar aspirația către ea. Promisiunea fățișă că da, vrem. Sunt dintre acei ce cred că tocmai procesul de democratizare a Ucrainei, desprinderea ei de modelul de guvernare corupto-oligarhică, aspirațiile ei nimerite într-un moment în care nu are și norocul unei Rusii mai blajine, o fac să fie acum mai vulnerabilă ca niciodată. Acțiune și reacțiune.
Noi am avut noroc de timpuri mai blânde. Dar…
Cu fiecare corupt de care zicem că a mai și făcut, cu fiecare lege strâmbă, cu fiecare nedreptate cât de mică din multele de care nici nu apucăm să ne mai înfiorăm, cu fiecare retragere în „nu îmi pasă, îmi văd de ale mele, oricum nu pot schimba ceva”, cu fiecare jurnalist care și-a mai luat câte o căpăceală pentru că a îndrăznit să își facă treaba, cu fiecare ong-ist frecat că-i cu agenturile, cu fiecare renunțare la speranța că poate fi mai bine, dar că e pe muncă și încăpățânare. Credeți că nu are legătură? Think better. Și uitați-vă la care sunt narațiunile care precedă ultimei soluții (adică intervenția fizică).
Cu fiecare trădare dintr-asta zău că ne sfidăm norocul. Că și imperfectă cum e, tot s-a muncit nițel la democrația noastră. Dap, poate suna un pic (mai mult?) patetic, dar zău că norocul nu ține la infinit. Eu zic să ne uităm la ce pățește Ucraina și să nu răsuflăm ușurați. Cetățenii nu ar trebui să plătească pentru păcate care le aparțin într-o prea mică măsură. Însă putem să ne promitem că o să facem tot ce ține de noi, pe unde ține de noi, să avem o democrație ceva mai puternică. Că geografia nu o schimbăm decât la nivel de destin individual.