Sunt un om norocos. Pentru că mă întâlnesc des cu speranța. Și pentru că simt că nu alerg în zadar. Săptămâna care mi se încheie a fost una dintre cele care mie îmi dau sentimentul că în ciuda a ceea ce vede toată lumea – oboseală, apatie civică, lume deznădăjduită, țara asta se schimbă. Oamenii se schimbă. Mămăliga se coace. 

Am început săptămâna cu un training pe bugete în Chilia Veche. Da, da, la Chilia-n port, cum ar veni. Printre oameni care mi-au povestit despre greutățile lor, despre demografie bat-o-vina, dar niciodată despre renunțare. Am terminat săptămâna cu un training pe bugete în Mediaș. Cu oameni de prin satele din vecini, dar și de prin orașele județului. Unde am întâlnit cetățeni care chiar verifică dacă un proiect cu pergole și șanțuri este aplicat ca în hotărârea de consiliu local sau cu alții care au învățat scepticismul unor bugete date la niște asociații prietene cu primarul din oraș. 

Oamenii care s-au adunat într-o luni dimineață, dar și într-o vineri seară să vorbească de bugete. Sau, după cum a spus o doamnă „ca să nu ne mai simțim singuri”. Pe unii dintre oamenii ăștia care nu renunță, îi amenință primari sau alte persoane în poziție de autoritate. Alții se uită la ei cu scepticism crezând că au cine știe ce interese. Unii îi numesc „inadaptați” pentru că nu înțeleg ei cum merg lucrurile în România.

Tot săptămâna asta am fost marți și miercuri la Bruxelles. Nu vă bat la cap cu toate detaliile, dar vă zic că unul dintre motivele pentru care am fost acolo are legătură cu faptul că aveam dezbaterea la CESE pe ce a ieșit dintr-un grup de lucru pe o opinie a societății civile privind propunerea Comisiei Europene de reformă a guvernanței economice. Practic, e pachetul prin care Comisia vrea să iasă cumva din povestea cu MTO – 3% deficit – 60% datorie publică și să intre într-o paradigmă în care există mai multă responsabilitate (și implicare) națională în ceea ce ține de planuri pe termen mediu care susțin reforme și investiții, chiar dacă tot se uită la cum se poate scădea nivelul ridicat al datoriei publice. Un fel de permanentizare a Planurilor de redresare și reziliență la pachet cu a ne asigura că nu ne îndatorăm până la cer până asta. Trag speranță că va fi cadrul în care multe comunități din România va trage de decidenți pentru a-i aduce la același nivel cu restul Europei. 

Joi am avut la București o dezbatere cu societatea civilă și parteneri sociali pe implicarea acestor actori în Semestrul European (yep, I know) mai ales de când acolo se monitorizează și PNRR. Ne-a găzduit Reprezentanța Comisiei cu discuția asta. Băi, și inițial m-am ofticat. Pentru că a venit prea puțină lume față de toți cei care ar putea fi interesați de subiect. Apoi m-am bucurat că cine a venit, a venit cu contribuții bune. Și cu impresia că, la finalul zilei, nu poți trage (prea mult) de oameni să le pese. Că cine mai are speranță, va trage până la capăt. 

Tot săptămâna asta am aflat că una dintre eroinele mele dintr-un mic oraș din România a ales să plece aici. Deși energia ei făcuse să existe discuții despre pus lumini pe străzi sau participări la ședințele de consiliu local. Mi-a spus că nu mai e fericită aici. Și m-a izbit ca un pumn în stomac gândul plecării ei. Era dintre acei oameni care se implicau tocmai pentru că nu aveau nimic de pierdut, nu o ținea nimeni în șah cu nimic. M-am bucurat pentru faptul că e în situația de a-și permite să căuta fericirea în altă parte. O să îmi fie dor de dat exemplul ei (chiar dacă nu i-am spus niciodată că o dau de exemplu, sigur, cu respectarea GDPR, în atât de multe situații).

Ce legătură e între toate aceste întâmplări? În toate locurile în care am fost, implicarea nu a fost la niveluri astronomice. E drept, niciunul dintre subiecte nu este cel mai popular din curtea școlii. Dar în niciunul dintre contexte nu m-am simțit….singură. Mai mult, în fiecare dintre aceste contexte am simțit că există parteneri de dialog. Fie că partenerul de dialog e președintele unicei asociații de proprietari din Chilia care se zbate pentru un proiect pe Valul Renovării din PNRR sau doamna fabuloasă întoarsă din Canada la pensie aici și care se pun să urmărească consumul de electricitate din iluminatul public.

La finalul săptămânii, aș vrea să împărtășesc cu voi asta – știu că pare că lumea a renunțat. Nu, lumea nu a renunțat. Pur și simplu, biologia spune unora dintre noi că nu mai e timp pentru a avea răbdare cu țara asta. Iar căutarea fericirii e ceva perfect rezonabil. Sau, pentru mulți alții, e nevoie de o pauză pentru a putea fi din nou acolo când va fi nevoie de ei. Pentru cei mai încăpățânați dintre noi, ne-renunțarea înseamnă petiții, 544, bugete, ședințe de consiliu, adunat cetățeni și multe altele. 

Poza asta e de acum șase ani. La acel moment credeam că e locul în care m-am simțit cel mai puțin singură pentru că eram cu atâția alți oameni care ieșiseră în stradă pe un frig cumplit, pentru o idee, pentru ceva care mergea dincolo de fiecare dintre noi, individual. 

Pot însă să vă zic că m-am simțit la fel de puțin singură la Chilia. Ori la Mediaș. Acum câteva săptămâni, la Iași. Acum alte săptămâni, la Brașov. Acum o lună și un pic la Timișoara. În multe situații la București. România s-a schimbat în atât de multe locuri mari și mici. Și chiar dacă nu arată la fel de spectaculos ca niște zeci de mii de luminițe într-o noapte rece din februarie 2017, pot să vă asigur că cele mai multe dintre luminițe sunt acolo, la locul lor. Au făcut și pui. Și chiar dacă sunt mai puțin vocale și într-un soi de conservare (o fi și de la criza energetică), eu cred că nu e o idee bună să le enerveze cineva.