În anul aderării la Uniunea Europeană, datoria publică a României se situa în jurul valorii de 17 la sută din PIB, una dintre cele mai scăzute din Uniune și unul dintre puținele atuuri macroeconomice ale țării. Acum, datoria publică a ajuns la circa 50 la sută din PIB – încă un nivel gestionabil, ceea ce, probabil, îi îndeamnă pe decidenții politici să se legene în iluzia că problema nu este cu adevărat serioasă, că ar putea fi rezolvată doar printr-un efort minimal, care poate aștepta încă un an-doi. Nimic nu e mai puțin adevărat decât asta: finanțele publice din România sunt chiar pe marginea prăpastiei, cu un risc sever de a duce în haos economia națională. În contextul geopolitic actual, problema este cu mult mai gravă, iar riscul principal privește direct securitatea națională.

A venit vremea chibzuinţei

Cu un deceniu în urmă, era o amplă discuție despre un concept nou: MTO (medium-term objective = obiectiv pe termen mediu). Era vorba despre cât anume ar trebui să fie deficitul public, pentru ca datoria publică să nu crească. Pentru țara noastră, nivelul considerat adecvat era de 1 la sută din PIB. El a fost aproape atins în 2014, pentru ca, în 2015, deficitul public să coboare la doar 0,5 la sută din PIB. O stare de lucruri foarte bună, care a atras, în mod natural, reducerea deficitului extern la nivelurile cele mai scăzute de după căderea comunismului. Din 2016 încoace, însă, derapajul fiscal a fost tot mai pronunțat; mai întâi, cu valori mult peste MTO, dar încă sub pragul magic de 3 la sută din PIB. Din 2019 încoace, deficitul public a luat-o razna, depășind cam toate liniile roșii care se puteau trage: întâi, intrarea în procedura de deficit excesiv, iar apoi, sub “acoperirea” măsurilor excepționale datorate pandemiei, peste 9 la sută în 2020 și peste 6 la sută în 2021, 2022 și, probabil, și în 2023.

Continuarea, aici.