Ediţia a II-a, adăugită, Ed. Curtea Veche, 2012

Trăim într-un vacarm generalizat şi, dacă-mi dai voie să-mi duc gândul până la capăt, un vacarm obscen. Numai asta facem, în fond, noi, românii scrietori, de două decenii: polemizăm, polemizăm, ne revizuim moral, ne detestăm cu sinceritate, ne încondeiem cu isteţie şi savurăm dezastrele noastre. Ajuns cuţitul os, cum se zice în limbajul cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale.

Ce-i curios, spiritul românesc a început, am impresia, să se hrănească numai cu aceste otrăvuri. A uitat gustul adevărului şi a uitat, se pare, de tot culorile iubirii şi ale bucuriei spirituale. Poate mă înşel, dar eu aşa simt, aşa văd şi judec lucrurile. De aceea, fac zilnic exerciţii de exorcizare a răului, mă opun cât pot demonului care mă îndeamnă să dau curs indignării, exasperării, stărilor mele nihiliste care mă sufocă…

Ca să-ţi dovedesc, totuşi, că pot schiţa un portret în tradiţia Daumier, voi încerca să prind câteva „caractere”, în sensul moralistic al termenului, din epica noastră socială. Tot zic unii confraţi că eu „povestesc cărţile”, în timp ce ei, nu-i aşa, trăiesc doar în vecinătatea marilor concepte. Greşesc aceşti confraţi, am spus-o până acum de mai multe ori în convorbirea noastră, greşesc pentru că epica ideilor sau imaginaţia ideilor constituie o dimensiune esenţială a discursului critic. Fără ea, critica literară este moartă, este o limbă de plumb, un discurs constipat şi inutil pe care, în fond, nimeni nu-l citeşte, sau, de-l citeşte, îl abandonează repede… Eu nu vreau să fiu „consultat” pentru a fi citat la bibliografia din subsolul paginii, eu vreau să fiu citit şi, dacă sunt citit cu plăcere, cititorul să-mi urmeze ideile.

de Daniel Cristea-Enache – Agentia de Carte