Academicianul Eugen Simion consideră că Eminescu este un mare poet în ţara lui Caragialeşi că I. L. Caragiale este un mare comic în ţara lui Eminescu.

“Şi, până la un punct, este şi adevărat. Pentru că unul merge spre profunzime, să spunem spre metafizica spiritului românesc, celălalt merge spre manifestările lumeşti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care românii îl au şi îl cultivă”, afirmă criticul literar într-un interviu acordat AGERPRES şi dedicat marelui dramaturg.

Fostul preşedinte al Academiei Române vorbeşte despre prima întâlnire cu opera lui Caragiale, despre profunzimea marelui scriitor, evidenţiată atât de teatrul cât şi de corespondenţa şi de publicistica sa, şi atrage atenţia că marele creator de portrete comice nu trebuie confundat cu personajele sale.

AGERPRES: Domnule academician Eugen Simion, sunt de notorietate contribuţiile dvs la “recuperarea” manuscriselor eminesciene, ca şi poziţia dumneavoastră fermă în apărarea Poetului naţional. Acum, iată, aţi devenit, ca să zic aşa, “avocatul ” lui Caragiale. Sunt ei două astre asemenea, dar din alte galaxii?

Eugen Simion:

Oricum, sunt din aceeaşi epocă şi din aceeaşi spiritualitate. Aparent locuiesc pe astre diferite, reprezentând două părţi ale aceluiaşi spirit – spiritul comic şi spiritul liric, profund. Dar, şi se spune adeseori, apropo de această contradicţie dintre ei, că Eminescu este un mare poet în ţara lui Caragiale şi că Ion Luca Caragiale este un mare comic în ţara lui Eminescu.

Şi, până la un punct, este şi adevărat. Pentru că unul merge spre profunzime, să spunem spre metafizica spiritului românesc, celălalt merge spre manifestările lumeşti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care românii îl au şi îl cultivă. AGERPRES: Când l-aţi “întâlnit”, dacă mi-e permis să spun astfel, pe Caragiale?

Eugen Simion:

Eu, fiind ploieştean, prahovean, sigur că patronul nostru e Caragiale, vrem sau nu vrem. Deci nici nu pot să spun când am citit “Dl Goe”, “Momentele” lui care sunt extraordinare. Nu mai ştiu. Oricum, licean citeam pe Caragiale şi profesorii noştri de română ne vorbeau de el. Aş spune chiar, dacă mă gândesc, trăiam într-o lume a lui Caragiale, deşi era o altă istorie şi o istorie, după al Doilea Război Mondial, foarte rea, foarte sărăcită şi, uneori, tenebroasă şi la Ploieşti, ca peste tot.

Dar noi eram tineri, eram adolescenţi şi… Vă dau un exemplu: un coleg de-al meu, care se numea Stănescu Hristea Nichita (n.r. – viitorul mare poet Nichita Stănescu) într-o zi apare pe culoarul liceului cu o sprânceană rasă. Scandal, un gest de insubordonare, o boemă exagerată etc. Lucrurile s-au potolit, după o vreme. Dar ce reprezenta acest lucru, dacă nu un mod foarte liber, iar în spatele acestei atitudini era, cred, spiritul lui nenea Iancu, al lui Caragiale.

Ne-am întâlnit foarte repede, la începutul adolescenţei, cu I. L. Caragiale, am respirat, ca să spunem aşa, parfumurile operei lui şi subtilităţile spiritului. Vreau să vă spun că, după părerea mea, Caragiale este una dintre cele mai fine, subtile inteligenţe româneşti. AGERPRES: Că veni vorba. Are nenea Iancu ceva din spiritul ploieştean, dacă există unul? Sau suntem cu toţii ploieşteni, întrucât suntem români?

Eugen Simion:

Eu aş zice aşa: suntem ploieşteni întrucât îl iubim pe Caragiale şi ne place Nichita Stănescu. Mă opresc aici. Două mari valori, la două capete ale spiritului.

AGERPRES: Caragiale ne pune tuturor o oglindă în faţă şi ne arată aşa cum suntem. Nici mai buni, nici mai răi ca alţii, declara, recent, maestrul Mircea Cornişteanu. Şi-atunci, de unde atâta “ingratitudine” la mari nume ale intelectualităţii româneşti, dac-ar fi să-i amintim aici doar pe Constantin Noica, Petre Pandrea?

Eugen Simion:

Generaţia lui Constantin Noica şi a lui Eliade, generaţia lui Petre Pandrea – generaţia tânără din anii ’30 considera că Ion Luca Caragiale este o piedică în calea accesului nostru la metafizică. O spune foarte limpede Noica. O scrie, în chip surprinzător, şi Petre Pandrea. Ei considerau că zeflemeaua este ostilă metafizicii. Şi, la prima vedere, aşa şi este. Dar vreau să atrag atenţia că se face o confuzie. Caragiale nu trebuie confundat cu Mitică, personajul său. Mitică este o creaţie a spiritului comic.

Cine îl citeşte mai atent pe Caragiale şi cine citeşte şi corespondenţa lui îşi dă seama de complexitatea acestui spirit. Caragiale are o metafizică, are un acces la metafizică, este un om foarte profund şi prin asta el se întâlneşte cu Eminescu. Numai că veneau din locuri diferite. Unul venea cu această viziune profundă a lumii româneşti vechi, a spiritului românesc, celălalt venea din târgul valah, din bâlciul bucureştean. Dar ei se întâlnesc undeva, în această metafizică a marii creaţii.

Este aproape pedagogic să citeşti corespondenţa lui Caragiale şi să vezi cum acest scriitor cunoştea muzica şi era un împătimit de muzică. Fugea de la Berlin la Leipzig, împreună cu Zarifopol, ca să asculte o simfonie de Beethoven. Profunzimile lui de spirit, aş spune, sunt evidente în aceste confesiuni. Deci este momentul să schimbăm ceva din formula care circulă astăzi în publicistica românească: ‘Ce vreţi? Toţi suntem creaţiile lui Caragiale!’ Da şi nu! Lumea politică este, în orice caz, o creaţie, dar este o lume a caricaturii, este lumea lui Mitică. În spatele acestei creaţii este, repet, un mare spirit, care, după părerea mea, vede adânc şi simte enorm.

Interviu integral pe www.financiarul.ro