Născându-mă și apoi trăind 19 ani la 44 de kilometri de Alba Iulia, apoi 7 locuind în Alba Iulia, având bunici la 30 de kilometri de Orașul Marii Uniri, am fost încă din copilărie bine conectat cu Ziua Națională a României. Îmi aduc aminte că în primii ani de după 1990 eram impresionat să văd, eu care locuiam la Cugir, că se transmite în direct „de aici” de la Alba Iulia. Apoi, ani și ani am depus coroane, am fost cu grupuri, am cărat chiar și pancarte, am primit în vizită prieteni, am aplaudat și (din păcate, în 1998) am huiduit și eu.
Pentru noi, cei din „zonă”, ziua de 1 decembrie era și o sărbătoare solemnă (nu știu câți conștientizau solemnitatea și câți erau doar curioși), dar și un exercițiu emoțional de ospitalitate, cam ceea ce pentru locuitorii județului Constanța este sezonul estival comprimat, în cazul nostru, într-o zi.
Îmi plăcea că vin oameni din toată țara, că se transmite în direct, că vine președintele sau primul ministru, că există șansa ca partidele nu se mai cearte pentru o zi, ba chiar reprezentanții lor să stea umăr la umăr într-o tribună prin fața căreia defilează armata. Totul se petrecea conform unui program bine stabilit: depuneri de coroane, exercițiul primirii Soliilor Cetăților de Scaun în Sala Unirii, slujbă în curtea Catedralei Încoronării, ceva mâncare și vin cald, muzică și artificii, apoi acasă.
Nu mi se va putea șterge din minte niciodată data de 1 decembrie 1996. Știu că am mai scris despre asta. Am făcut atunci un drum, într-o duminică, cu trenul care se numea Cugireana, de la Cugir la Aiud, cu schimb la Teiuș. Scopul călătoriei mele era de a duce verișorilor mei din Aiud o dischetă de la un joc video. Cugireana a fost oprită în gara din Alba mai mult de o oră. Așa am avut șansa să văd trenul prezidențial. Era oprit în gara din Alba Iulia, iar Cugireana avea onoarea să fie garat lângă el. A durat ceva până când noul președinte a coborât în gara din Bălgrad. Cred că era însoțit de toți membri Guvernului și ai Parlamentului. Garda Națională străjuia intrarea în Gara Alba Iulia. Soldați imenși, impecabili, stăteau drepți tensionând prin atitudinea lor momentele de așteptare. Nu mai văzusem niciodată așa ceva atât de aproape. Și nu pot uita nici haloul de lumină care s-a făcut de la zecile de blițuri la coborârea lui Emil Constantinescu și a celorlalți din tren. Iar ce n-am putut vedea atunci din cauza faptului că trenul în care mă aflam era pe linia 2, deci în spatele Trenului Regal (devenit prezidențial) în raport cu gara, am văzut luni, 2 decembrie 1996, pe primele pagini din ziarele centrale.
Am ajuns la Aiud, plănuiam să merg cu verișorii și într-o scurtă vizită până la Rădești, la bunici, dar am aflat de la mătușa mea că verișorii „sunt pedepsiți” așa că m-am întors repede, cu un tren care venea de la Cluj-Napoca, la Alba Iulia. Am ajuns în gară, Trenul Regal era tot acolo păzit, dar pustiu, am luat un microbuz până în Cetate, iar când am ajuns m-am strecurat în mulțime să văd mai de aproape. De vreo două ori era să leșin atât era de aglomerat. Umeri, burți, genunchi, mă apăsau ca într-o presă mecanică. Tribuna era în fața Catedralei iar mulțimea era până în blocurile M. Curios, tenace, m-am strecurat până în fața tribunei. Eram față în față cu istoria, practic pătrunsesem în istorie și mă uitam uimit. Apoi, ce mi-au auzit urechile… O grămadă de oameni din mulțime î înjurau pe cei care pierduseră alegerile în cel mai vulgar mod. Adolescentul care eram nu vedea rostul. Ei nu erau de față, pierduseră, primele lecții ale democrației pe care le învățam cu toții erau că cine face parte din alte partide trebuie înjurat și urât. Așa că nu m-a mirat când peste exact un an, în 1997, de pe clădirea Facultății de Teologie, pe atunci în construcție, se auzeau primele huiduieli la adresa lui Emil Constantinescu. Țin minte că președintele era chiar în fața mea, dincolo de cordon. Fața de 1996 se schimbase scenariul și oficialitățile mergeau pe jos, pe Bd.1 Decembrie 1918, până la tribună. Șeful statului s-a uitat mirat înspre grupul care a huiduit, de pe clădirea cu pricina. Ei, în 1998 nici nu a mai putut ține discursul din cauza huiduielilor, iar în 1999 nu a mai venit. În schimb a venit Iliescu și oamenii s-au fragmentat și mai tare și s-au înjurat și mai mult. Practic nici un președinte n-a putut uni românii după revoluție. Mi-e greu să cred că va fi vreunul care va putea face asta. Orgoliul celor din tabăra aflată în opoziție va anima mereu spiritele contra celui care va fi la putere și el le va răspunde la fel. O spun fără să vreau să induc pesimism. Unii vor spune că diversitatea e bună. La Băsescu nici nu vreau să mă refer din punctul de vedere al celebrării Unirii, la Alba Iulia. El nici n-a existat. Toți și-au făcut calcule politice, au evaluat, au socotit, au evitat. N-a fost unul care să ia la braț pe cel din tabăra opusă lui și să-i ridice mâna ca un arbitru de box și să zică: „Uite, românul ăsta de lângă mine e fratele meu, chiar dacă gândește altfel și chiar dacă mă înjură, tot român ca mine este și dacă eu nu mă unesc cu el pentru a face ceva, o să muriți pe șosele în lipsă de autostrăzi, o să vă chiorăie mațele de foame pentru că veți fi în șomaj, o să stați pe la granițele țărilor civilizate în lipsă de vize. Mereu s-a zis: ce fac ăia? Ca noi să facem invers, unde se duc ăia, ca noi să ne ducem în partea total opusă, ce prinde la ai noștri? Să-i înjurăm pe ceilalți, ca să-i motivăm pe ai noștri, ca ei să îi înjure și mai tare, iar noi să adunăm voturi. Și da, sub schema asta de gândire merge de veacuri politica românească, anularea și demonizarea celui care este din tabăra opusă . Până nu ne vom învăța copii că există o limită în dezbinare și până nu le vom scrie un abecedar al unei minime comunicări și conștientizări a rolului lor pe lumea asta și în țara în care s-au născut, vom trăi din generație în generație doar repetitive efecte ale dezbinării, concretizate prin insulte, lăcomie și neîncredere. Am totuși încredere în generațiile viitoare, sper! La mulți ani tuturor!