Noul roman al lui Flaviu George Predescu, Perechea dragoste, perechea moarte (Editura Rao, București, 2018), imortalizează un eveniment de tristă amintire, tragedia de la Colectiv din 30 octombrie 2015, care a marcat viețile a sute de oameni, victime și familiile lor, dar totodată a șocat o țară întreagă. În cheie literară, amintirile unei astfel de experiențe glisează pe axa trecut-prezent devenirea unui tânăr ce și-a pierdut iubita în tragicul incendiu. Implicațiile de ordin socio-politic transgresează esteticul, lăsând la iveală atât cât trebuie pentru a contura o viziune de ansamblu asupra societății românești în perpetuă tranziție și metamorfoză. Dozarea adevărului istoric și detaliile de culise ale vieții politice autohtone din perioada postdecembristă aruncă o lumină difuză asupra unui sistem juridico-administrativ definit de iresponsabilitate, nepotism, slăbit de tarele profunde ale celor care îl guvernează. Dincolo de perdeaua onorabilității și a bunelor intenții, un eveniment nefericit de asemenea anvergură dezvăluie fața coruptă și relațiile dubioase ale decidenților politici.
Ca și în volumele precedente, Flaviu George Predescu dovedește interes pentru fresca societății bucureștene, insistând pe detaliul de ordin moral, afectiv, psihologic. Relațiile interumane constituie, de asemenea, o constantă tematică a prozei sale, punând în evidență comportamente și psihisme generate de trăiri și experiențe definitorii. Indiferent de tipul scrierilor (poezie, eseu, roman), autorul atacă cele două mari teme – iubirea și moartea – în surprinzătoarele lor manifestări. În plus, elementul biografic sau de natură culturală joacă un rol determinant, căci în buclele textului își fac adeseori loc istorii de viață, preponderent din lumea literară, care, în lapidaritatea lor, surprind aspecte de interes din viața unor personalități cunoscute. Aceste incursiuni în trecut cu picanteriile și pitorescul lor colorează proza lui Flaviu George Predescu, deschizând-o postmodern spre realitățile incontestabile, spre desolemnizarea discursului cu narativitate sporită.
Bagajul cultural oferă abordării epice un substrat complementar care surprinde formele realului în toată diversitatea lor, fără menajamente (nici măcar de limbaj), fără pudice distorsionări sau stilizări. În această ramă generală de semnificații se înscriu volumele sale, multe în raport cu vârsta frumoasă a autorului care a început cu poezie – Răsfoindu-mi adolescența (2005), Despre cer, iubire și rouă (2006), Aurul n-are trecere în rai (2009), Moartea prematură a unei veri (2010), Sisifica resemnare (2011) – pentru a diversifica apoi: Chezășie pentru libertate (eseuri, 2012), Secretul secretelor (poezie, 2013), Poetul merge mai departe. Eseuri despre iubire (2013), Obsesia gesturilor (poezie, 2014) și, recent, Softul Ge (2016), roman-parabolă, o distopie politică fundamentată pe clasica temă a puterii.
Romanul Perechea dragoste, perechea moarte începe tranșant: ,,Mi-am pus capăt zilelor și nu știu dacă este un lucru bun sau rău.” Rămas fără iubită după nefericitul incendiu ce a mistuit un club din București, protagonistul reanalizează, într-o altă grilă acum, întâmplări recente care l-au apropiat de oamenii din jurul său, de așa-zișii prieteni, de Roberta, fata fără de care e greu să-și găsesacă rostul. Personaj absent, Roberta este mai prezentă ca niciodată în gândurile și în amintirea prietenului său. Aglomerația urbană, copacii, anotimpurile, cântecele fredonate, toate îi decorează la nesfârșit chipul ființei dragi. Din acest moment, firul epic parcurge un ocol retrospectiv, cu semnificative popasuri alături de profesorul Cristoph Georgescu (,,absolvent de Sorbona și om cu multă experiență practică în relația cu oamenii”), dimpreună cu anturajul său, dar și alături de Amalia (Amy), o femeie frumoasă din Brașov, ale cărei scenarii rămân doar parțial elucidate.
Discursul confesiv al personajului-narator pătrunde în cele mai adânci cute ale sincerității, iar formula narativă îmbracă pe alocuri haina lirismului reflexiv: ,,Roberta mi-a fost totul, pâinea și vinul, răsăritul, dulcele, chiar și tensiunea interioară. Mi-a fost prietenă, iubită, haină de vreme rea, o doamnă la braț, copil năzdrăvan și poznaș, confident, pricepută parteneră de hermeneutică și toate astea numai în doi ani. Nici doi… aproape doi.” Dacă Roberta rămâne sub protecția amintirilor, în schimb iubitul ei se dez-văluie pas cu pas din flash-urile trecutului, din gesturi și din atitudini care contracarează modul comun de a răspunde la provocări. Experiența morții îi deschide pupila înțelegerii în profunzime a spectacolului cotidian. Mai mult, mesajele primite la ,,Sâmburele speranței” coagulează fărâme de suferință, tonificând nevoia de acceptare a fragilității vieții. Constatarea finală a eroului este că: ,,Oamenii sunt mereu în perechi, așa cum dragostea și moartea sunt și ele perechi ale oamenilor și în timp ce viața, suprema pereche, curge conținând și alte perechi, cealaltă pereche, moartea, le pune capăt la toate.”
Acest silogism elucidează expresiv titlul ales, punctând și eterna căutare a adevărului crud, netrucat, numai că ,,adevărul e un proces lung”, el poate fi descoperit cu răbdare, cu insitență și credință dincolo de evidențe. Scăpat din ,,cuibul de viespi” al destinului, tânărul constată că tentativa eșuată a sinuciderii reprezenta o gestică nedreaptă atât față de sine, cât și față de amintirea Robertei, deoarece ,,opusul dragostei e nimicul, nu moartea.” Iertarea și accesul la o dimensiune nouă, cea spirituală, însoțită de nădejdea în Dumnezeul salvator, conturează o cale pe care eroul lui Flaviu George Predescu pășește cu încredere. Mărturia lui merită toată atenția noastră!

Sunt femei care inspiră un fel de literatură

Monica Grosu
Discobolul
Nr. 256-257-258
aprilie-mai-iunie 2019