Mă super amuză amar (dacă se poate spune) cuplurile eșuate în care protagoniștii, după despărțire, își arată reciproc ce ferciți sunt. Vai de sufletul, ca să nu zic de fundul lor.

Ei în loc să caute dezvoltare personală (cărți, cursuri reale de psihologie, căutare de sinceritate, filme de calitate, plimbări, introspecție, terapie cu adevăr) se pozează în decoruri idealizate și rânjesc, căci ochii nu mint.

Bă copchi, nu dau sfaturi, doar vă întreb: când naiba vă maturizați? Dacă ești tot în competiție (de imagine) cu celălalt și după ce te-ai despărțit…și îmi arăți mie, spectator, cum abunzi de fericire, fii sigur că nu ești. Totul pleacă de la valori și de la ce obiective ne setăm.

Valorizăm tabla și butaforia (ca să nu zic ideea de bani și faimă) apoi butaforie și tablă avem.

Puteți să vă culcați cu mașinile voastre și cu comparații și competiții sau să alegeți alternativa: urcușul muntelui orgoliului propriu, ieșirea din peștera invidiei și a lăcomiei, eliberarea de dispreț față de ceilalți (care sunt în opinia voastră mai lipsiți de bani și din cauza asta mai proști).

Dar cum să citești o carte? E prea dificilă și complexă activitate, deși aparent e floare la ureche.

Nu râd de acești oameni, ci mă prrocupă starea lor, convins fiind că suntem în aceeași oală și că starea lor proastă și întunericul în care se zbat mă va afecta și pe mine. Eu nu sunt cu nimic mai bun ca ei și mărturisesc sincer că am bâjbâit mulți ani în întuneric, dar de la o vreme am spus: stop! Ce vreau de la viață?