Oamenii mor cu viteză. Nu există simetrie între moarte și naștere. Uneori boala este mai mare de nouă luni, alte ori este bruscă, asemeni unui fulger. Și uităm… Ne folosim de uitare ca să nu suferim. Uneori uităm mult prea repede, alte ori, când sufletul încă rănit protestează, nu uităm nici cele mai mici detalii.Am o Biblie cu ilustrații pe masă. Am deschis fix la Ecclesiast. Sunt curios ce o să citesc pentru că, acum vreo patru ani, l-am auzit pe Adrian Păunescu vorbind despre Ecclesiast ca despre un axis mundi al lumii. Apoi am citit autoportretul într-o oglindă spartă, a lui Paler, care vorbea în aceiași termeni favorabili despre Ecclesiast. Abia aștept să citesc. Sunt curios cu ce o să mă transforme parcurgerea Ecclesiastului.

Când mă întrerup din a scrie aceste rânduri, deschid Biblia și arunc pe furiș câte o privire. Ecclesiastul se traduce în “Cel care vorbește în fața adunării” .“Fluviile toate curg în mare și marea nu se umple” . (Sir, 40, 11). Într-adevăr, semnificația acestei spuse este cu mult mai adâncă decât marea. Apoi, o pledoarie împotriva singurătății în capitolul 4: “E mai bine să fie doi decât unul singur(…);dar vai celui care este singur când cade,/că el nu are pe un altul care să-l ridice./Și dacă vor dormi doi, le va fi și cald;/dar unul, el singur, cum se va încălzi?/Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ține piept;că funia întretăiată nu se rupe curând. (Jd 7,10; Ecc 2, 18)”

În copilărie cel mai mult m-au deprimat înmormântările. Parcă nu era de ajuns că m-am născut cu o fire timidă, înclinată oarecum spre tristețe. Am asistat involuntar la trecerea a zeci de cortegii funerare pe bulevardul Alexandru Sahia din Cugir. Fanfara era deprimantă. Înmormântările păreau fastuoase. Era un dric negru, cu geamuri mari, tras de doi cai albi și fanfara. Cântecul ei era trist și deprimant. Parcă plângeau instrumentele…Oamenii ieșeau la ferestre, se opreau pe loc. Bătrânii își scoteau pălăria, copiii rămâneau cu degetul în gură, femeile lăcrimau. Bărbați falnici, aflați între două vârste, își îndreptau intimidați spatele și rămâneau pe loc surâzând amar. Moartea ne băga pe toți în sperieți.Îmi era frică să mă uit înspre oamenii care se aflau în spatele dricului pentru a nu rămâne cu o imagine și mai tristă. Acolo, întotdeauna, era un bulgăre de durere. Femeile aveau nevoie de suportul copiilor. Se țineau de braț și își plângeau tatăl, soțul, fratele, copilul sau ce-o fi fost. Acolo, în imediata apropiere a dricului, am văzut bărbați în toată firea plângând. În fața dricului erau câte un lung șir de bărbați, încolonați câte patru sau șase în rând, nu mai țin bine minte. În spate mergeau femeile și copiii. Primul din coloană era un bărbat care ducea crucea. Sumbră imagine. Uneori de cruce era prins un tablou, dacă defunctul era tânăr. Alteori, în spatele celui cu crucea, un copil ținea tabloul cu chipul celui plecat. La vederea acelui tablou simțeai că îți pare rău de cel dus și parcă îți doreai să te fi întâlnit măcar o dată sau încă o dată cu el și să-i vezi de-aproape ochii surâzători, precum cei din tablou. Îmi confirmam în gând că și cel care era dus acum la groapă a trăit, a avut planuri și și-a făcut cândva poză de tablou. Nu ar fi avut cum să se aștepte la moarte. Mă întristam.

În spatele celui care ducea crucea cu data nașterii și a morții, de regulă era cu două zile înainte, căci trebuiau să fie două nopți de priveghere, era soborul de preoți. Printre cantori vedeam tot timpul câte un cunoscut. Îmi venea să râd. Ba era Țețe, care locuia două blocuri mai încolo, un băiat cuminte dar nu foarte sclipitor, pe care toți copiii îl luau în balon, ba vreun vecin, care se găsea printre apropiații bisericii. Era singurul moment de relaxare. Mă simțeam în siguranță când vedeam țârcovnicii ocazionali. Abia atunci mă gândeam din nou la viață. În șirul sobru și negru de trupuri vii, mai vedeam câte un cunoscut. Interpretam fizionomiile ca să-mi dau seama cât de apropiați fuseseră cu cel care ne părăsise. Dintre tipurile de moarte mă speriau cel mai tare cele ale părinților unor colegi de școală. Mă uimeau sinuciderile, majoritatea prin spânzurare, accidentele de mașină, leucemia și înecul.Prin ’93 a murit un țigan din Cugir căruia i se zicea Vagabondu‘. Îl urau mulți copii, căci era un fin “perceptor” de taxe de protecție. Am aflat că s-a înecat la Șibot, la Mureș. L-au găsit 15 km în aval, pe la Aurel Vlaicu. Cu toate acestea m-a șocat moartea lui. Fără să vreau să fiu ironic, la vremea respectivă am simțit că, prin dispariția lui, vagabonzii din Cugir au suferit un șoc, au rămas mai săraci. Era la mintea cocoșului că dacă te arunci în apă și nu știi să înoți, mori. Când aflam că moartea era cauzată de lipsa inteligenței sau chiar de prostie, nu îmi mai părea așa rău. Conchideam împreună cu ceilalți tovarăși de fața blocului că “așa i-a trebuit…“

S-au întâmplat multe lucruri care m-au marcat în anii ’90 la Cugir. De departe înmormântările au avut un rol important. M-au făcut să înțeleg o limită a vieții. Cu toate acestea sunt creștin. Când mi se întâmplă ceva rău sau când mi-e frică, numai gândul la Iisus mă face să zâmbesc, asemeni unui coleg de celulă al părintelui Steinhardt. Monahul, văzându-l că zâmbește, s-a mirat și l-a întrebat cum de poate avea o atitudine de acest tip în condițiile date, iar colegul de suferință i-a răspuns că deși schingiuit a zâmbit de fiecare dată când s-a gândit la Mântuitor. Poate că ar trebui să învățăm mai bine lecția asta. Nu să ne fie indiferentă viața, ci să ne fie indiferentă moartea. Privind din perspectiva aceasta, am putea îngriji mai mult și mai bine timpul care ne este dat ochilor și sufletului. Razele de soare, zăpada, luna în septembrie și diminețile de mai. Petuniile și prietenii…

www.fpredescu.com

Niște secrete din copilăria mea. De Flavius Predescu