Dar nu despre asta este important de discutat, ci despre incapacitatea statului român, nu de ieri de azi, ci parcă dintotdeauna. Slăbiciunea statului, a administraţiei româneşti, s-a văzut clar imediat după Marea Unirea de la Alba-Iulia din 1918. A fost nevoie de ani de zile ca administraţia românească să se impună în Transilvania. Prin anii 1930 încă mai puteai descoperi, lucrând în administraţie, funcţionari cezaro-crăieşti care nu ştiau limba română şi foloseau pentru documente oficiale hârtii cu antetul defunctului Imperiu Austro-Maghiar! Exact aceeaşi situaţie s-a petrecut în Basarabia, unde în casele oamenilor, dar şi în sediile administrative, pe la 1923 trona portretul Ţarului Nicolae al II-lea. Un om cu capul pe umeri, profesorul Vasile Dâncu a scris pe blogul domniei sale un text pertinent, din păcate prea puţin băgat în seamă.

„Discuţia despre Transilvania ar trebui să fie una serioasă, strategică, nu o întâmplare sau o ceartă de trei zile cu ungurii sau, mai rău, o nouă ceartă între Putere sau Opoziţie. În douăzeci şi trei de ani de democraţie, ştiu doar un singur eveniment în care politicienii de la Bucureşti au lansat un proiect, acesta este Autostrada Transilvania, pe care s-au chinuit apoi cu toţii să-l îngroape. Se vor împlini peste puţin timp 100 de ani de la înfăptuirea Marelui Vis, unitatea naţiunii române. Dar noi cum decontăm asta? Într-un secol nu am reuşit să facem nici măcar o autostrada peste Carpaţi. Nu ajunge sentimentul că „noi suntem români” pentru a construi o Românie puternică şi prosperă.

Dacă clasa politică din România nu ar suferi de o crasă cultură istorică, am fi cu toţii îngrijoraţi de faptul că şi ardelenii ar putea să-şi pună întrebarea: ce s-a întâmplat timp de 100 de ani cu comunităţile noastre?”. Dureros de adevărat. Într-un secol (de fapt 95 de ani) nu am reuşit să construim o autostradă care să străpungă Carpaţii! Concluzia e dramatică: „Faptul că nu avem un proiect naţional pentru Transilvania, că nu avem nicio strategie şi niciun gând de viitor este cel mai mare pericol pentru integritatea statului naţional, nu extremiştii unguri”. Oare de unde ne provine acest virus autodistrugător, această sete de auto-dizolvare?

P.S. Sunt încă pe gânduri după ce l-am ascultat pe Acad. Thierry de Montbrial, preşedinte IFRI şi membru în comitetul director Bilderberg, invitat în România de Marius Stoian şi care a vorbit despre „O privire asupra lumii în 2014. Raportul RAMSES”. Voi scrie săptămâna viiitoare despre asta.