de Floriana Jucan

ALINA MIRON este profesor de drept internațional la Universitatea din Angers (Franța) și avocat în Baroul francez, fiind și pledant în fața Curții Internaționale de Justiție, cu sediul la Haga. A povestit în exclusivitate pentru Q Magazine despre „narcisismul” unei cariere generatoare de victorii internaționale și despre adrenalina unui avocat care obține sentințe ce schimbă granițele statale.

Și-a început studiile universitare la Iași, apoi le-a continuat la Toulouse și Paris. Și-a dat doctoratul în drept internațional la Universitatea Nanterre, fiind coordonată de reputatul avocat și profesor Alain Pellet. Acesta, deși a condamnat anexarea Crimeei, a fost avocatul Rusiei în dispute internaționale și a demisionat în ziua în care Ucraina a fost invadată. Q Magazine a publicat scrisoarea adresată de Alain Pellet „prietenilor săi ruși” aici.

Primul său proces cu o dispută între state a fost în 2008, când a făcut parte din echipa Rusiei împotriva Georgiei, ca asistentă a profesorului Alain Pellet. A avut același rol în echipa de avocați pentru Nicaragua și Japonia.

Au urmat apoi mai multe procese ca independent, în fața Curții Internaționale de la Haga, în care a pledat cauza Thailandei, într-o dispută referitoare leTtemplul Preah Vihear, și a Somaliei, referitor la frontiera sa maritimă cu Kenya. În momentul de față reprezintă Guatemala și Gabon în procese relative la frontierele acestor state cu vecinii lor. A reprezentat, de asemenea, Slovenia într-un arbitraj de delimitare terestră și maritimă cu Croația.

RĂDĂCINILE MELE SUNT LA SAT

Floriana Jucan: Îmi povestiți puțin despre copilăria și adolescența dumneavoastră?

Alina Miron: Retrospectiv, copilăria și adolescența au adesea un miros de tămâie nostalgică și nu aș dori să sune à la Creangă (probabil umorul în minus). Dar totuși… Amintirile mele cele mai vii sunt legate de un sat undeva în Moldova, de bunici – mai ales de bunica maternă – care a fost o femeie înțeleaptă, iubitoare și liberă (când satul mergea duminică la biserică, ea prefera drumul spre piața din orașul cel mai apropiat, să vândă flori sau ouă sau ce roade îi mai dădea grădina sau plimbările prin pădurea comunală, la cules de fragi sau ciuperci. Vă imaginați că atunci când aveam de ales, preferam drumurile ei!).

Îmi amintesc, de asemenea, de tristețea bunicilor când, prin 1983-1984, statul le-a luat și ultimul petic de pământ și a smuls via plantată cu decenii în urmă de propriii lor părinți. Dincolo de parfumul nostalgic, ce îmi rămâne din perioada mea de copilărie sătească este o înțelegere viscerală a atașamentului pe care țăranii (un cuvânt care, pentru mine, nu are nici o conotație disprețuitoare) îl au față de pământ ; un atașament care se transmite probabil genetic (pe două sau trei generații), căci în ce mă privește, satul e singurul loc în care mai am câteva rădăcini… cam aeriene, dar totuși…

Copilăria la oraș e deja perioada primelor eforturi de adaptare la alte coduri sociale – primele cruzimi și primele victorii – și mai ales aventura școlară ca o trambulină socială. Vin dintr-un mediu social și aparțin unei generații pentru care misiunea aceasta a școlii e o evidență incontestabilă.

Continuare, aici.