de Floriana Jucan

Înainte de a fi votată în Parlament, am întrebat un reputat magistrat cum o vede pe Maya Teodoroiu. Mi-a răspuns: „Strălucește prin inteligență, impune prin profesionalism, stimulează prin exigență!”. La 45 de ani, a devenit cel mai tânăr judecător la Curtea Constituțională.

Mergând înapoi în CV-ul necunoscut al noului judecător constituțional, întâlnim mulți juriști care au influențat-o. Tatăl – profesor de drept constituțional şi magistrat; unchiul – jurist, diplomat şi consul general al României, în mai multe mandate. Bunicul din partea mamei – judecător, epurat din magistratură, după 1945, fiind fiul unui senator liberal; străbunicul, Constantin C. Mocanu – jurisconsult apreciat, apropiat al familiei Brătianu; frații bunicului – avocați. A avut privilegiul de a fi  crescută şi educată de un judecător (bunicul) şi de două profesoare (bunica şi sora ei). A avut șansa de a cunoaște bine, ca prieteni apropiați ai mamei sale, personalităţi marcante ale vieții artistice românești: Domnica şi Amza Pellea, Oana Pellea, Michaela Tonitza, Ștefan Iordache. Un fapt rar şi prețios pentru un tânăr în formare.
A fost unul dintre primii stagiari români la Comisia Europeană. În urma unui examen de grad diplomatic a devenit Secretar II şi apoi Secretar I în cadrul MAE, la mai puțin de 30 de ani.  Din 2002 până în 2009 a fost  membru al Delegaţiei României la Curtea Permanentă de Arbitraj, la Haga; raportor naţional pentru protecţia juridică a mediului, în cadrul reţelei „Droit de l’Environnement” a AUPELF – UREF (în prezent, AUF), în Dakar, Senegal. A făcut parte dintre juriștii care au negociat intrarea României în Uniunea Europeană și în NATO, iar acum, în exclusivitate pentru Q Magazine, a rememorat trecutul și a vorbit despre viitor.

Monitorizarea MCV s-ar putea să mai dureze o vreme

Unul dintre atribute la Ministerul Justiției a fost coordonarea activităţii de monitorizare şi raportare, în contextul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Care sunt principalele diferențe în ultimii 2-3 ani care apar în MCV în privința evoluției actului de justiție?

Da, mai în glumă, mai în serios, cred – după atâţia ani – că aş putea scrie o lucrare despre ceea ce au însemnat resorturile MCV, etapele parcurse, punctele tari şi cele slabe şi „lecțiile învăţate”, pentru a folosi terminologia specifică. Pot fi mai multe exemple: intrarea în vigoare a noilor coduri, fără sincope sau dificultăţi majore, este unul dintre ele. Fuseseră succesiv amânate, erau monitorizate în acest sens, în ultimii ani, iar tonul pozitiv al ultimelor rapoarte MCV, indiscutabil, se datorează şi acestei realităţi.

Adoptarea de către Guvern a Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020, la care am avut șansa să lucrez, reprezintă un alt punct pozitiv nou-apărut şi marcat ca atare în cadrul MCV. Există, însă, obiective complexe, care țin de calitatea actului de justiție, cum ar fi eficienţa sistemului judiciar, consecvența jurisprudenței şi de ceea ce am putea numi, cu un termen generic, optimizarea activității instanțelor, care vor necesita în continuare timp, eforturi, înțelegere, dedicare, consecvenţă, din partea tuturor actorilor sistemului: magistraţi, personal auxiliar, instituțiile centrale ale sistemului judiciar, Guvernul – în ceea ce privește asigurarea resurselor. Din acest punct de vedere, monitorizarea în cadrul MCV s-ar putea să mai dureze o vreme. Pe de altă parte, cred că ar trebui profitat mai mult de cadrul general de evaluare oferit de noile mecanisme de monitorizare, în care sunt incluse toate statele membre (vorbind de eficienţă şi calitate, gândul mă duce imediat spre Justice Scoreboard) – o perspectivă a standardelor comune tuturor şi a dificultăților întâmpinate îşi poate dovedi utilitatea în raport cu o „reflectare singulară a propriei imagini” sau a „competiției cu tine însuţi” dacă pot spune așa. Iar valorificarea experienței „tradiționale” a grupurilor de lucru ale Consiliului Europei (Greco, CEPEJ) revine în atenție – aspect indubitabil pozitiv.

O schimbare a Constituției, astfel încât judecătorii să nu mai fie numiți politic (n.r. – acum, trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de preşedintele României), ci exclusiv din rândul judecătorilor, ar conferi mai multă credibilitate Curții? Mai ales că în ultimii ani, CCR a fost chemată să rezolve foarte des conflictele constituționale între putere și opoziție sau președinte-Guvern-Parlament.

Am urmărit unele opinii, în sensul celor precizate de dumneavoastră, dar nu cred că acesta este unghiul de abordare potrivit. Şi, probabil, nu este înţeles specificul jurisdicției constituționale, cu o natură cu totul specială, precum şi statutul judecătorului Curții Constituționale, care nu face parte din corpul magistraților, chiar dacă are drepturi şi obligații asemănătoare; acestea, însă, servesc definirii statutului judecătorului constituțional, şi nu „integrării” sale în corpul judecătorilor şi procurorilor. Curtea Constituțională însăşi nu este parte a sistemului judiciar român, iar acesta este un alt aspect care scapă înțelegerii comune şi comunicării publice pe tema respectivă. Am avut ocazia, inclusiv în cadrul audierilor la Comisia Juridică a Senatului, să reamintesc ceea ce doctrina noastră a subliniat, în ultimii ani – prof. Muraru, S. Barbu şi alții, citându-l pe J. H. Hallowell: Sarcina celor aflați în funcții de responsabilitate nu este numai aceea de a dezbate, în maniera cea mai inteligentă de care sunt capabili, calea de urmat, ci şi aceea de a convinge poporul, publicul larg, că aceasta este, de fapt, cea mai bună soluție posibilă. Puterea de a convinge rămâne, deci, un deziderat şi pentru judecătorul constituțional; iar soliditatea şi claritatea argumentelor întemeiază un raționament juridic complex, asemănător mai degrabă activității cercetătorului sau a profesorului. Poate de aceea, de-a lungul timpului, cei mai mulți judecători constituționali au avut parcursul profesional al profesorului de drept sau al cercetătorului.

Pe de altă parte, numirea judecătorilor Curții de către cele două Camere ale Parlamentului, respectiv de președintele României, nu este şi nu trebuie privită politicianist, mai ales de către oamenii politici, ci drept încă o valenţă a echilibrului puterilor în stat; să nu uităm că Senatul are şi rolul constituțional al validării membrilor CSM, aleși în adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor, respectiv al alegerii reprezentanților societăţii civile. Judecătorii şi procurorii sunt numiți de președintele României, iar Președinția este o instituție politică; aceasta nu înseamnă că activitatea lor devine politică, ci dimpotrivă, chiar Constituția le interzice orice activitate politică. Situația este aproape similară în cazul judecătorilor CCR care, deși sunt numiți de organisme politice, nu pot desfășura niciun fel de activitate politică, ci exercită competențele Curții. Mai mult, judecătorul constituțional are dreptul la un singur mandat, pentru a nu fi tentat să caute sprijin politic pentru o eventuală renumire la aceeași instanță.

În fine, n-ar trebui ignorat exemplul francez, nu întâmplător. Este cunoscut că tradiția, cultura juridică, marile instituții de drept românesc au fost şi au rămas puternic influențate de cele franceze. Există, așadar, în Franța un „Conseil Constitutionnel”, compus din membri, modul de desemnare a acestora fiind apropiat de cel prevăzut în Constituția noastră şi care, desigur, nu sunt parte a sistemului judiciar.

Nu voi răspunde oamenilor politici!

Opoziția a susținut că sunteți o numire politică, deși cariera dvs. în domeniul juridic este una solidă. Ce le-ați răspunde celor care v-ar reproșa că sunteți un om al PSD, în sensul de afectare a modului în care judecați anumite spețe?

Deși argumentele nu mi-ar lipsi, nu am răspuns şi nu voi răspunde oamenilor politici, indiferent cine sunt. Tocmai pentru că nu sunt politician. În funcția de secretar de stat fusesem detașată din aparatul CSM, unde eram consilier asimilat magistratului. Mi-aş dori să văd în viitorul apropiat, în societatea românească, o conduită şi o etică minimale, măcar a comunicării între principalii actori, indiferent de apartenenţa lor: politicieni, magistrați, reprezentanți ai societăţii civile şi alții. Poate sunt optimistă, dar, revenind la recomandările exprese ale rapoartelor MCV, de care mi-ați amintit la început, nu cred că va mai fi mult timp posibil un „escape” , o evadare din cadrul acestor norme care sunt, până la urmă, comportamentale.

Totuși, aş dori să amintesc şi câteva aspecte trecute, pe care le-am cunoscut bine, ca simplu expert sau diplomat, apoi director şi, în final, secretar de stat la Ministerul Justiției: perioada 2001 – 2004 a fost cea mai intensă perioadă de muncă, de efort susținut, pe care am cunoscut-o vreodată, pentru deschiderea majorităţii capitolelor de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană şi apoi închiderea tuturor, până la finele anului 2004. La fel, în ceea ce privește aderarea la NATO. A fost, cred, o șansă istorică pentru toți cei care am contribuit la deschiderea şi finalizarea acelor negocieri, indiferent de domeniu sau minister. În Ministerul Justiției, de exemplu, majoritatea experților în domenii-cheie, ca legislație, afaceri europene, anticorupție, erau prezenți şi atunci şi au rămas în continuare, sub coordonarea tuturor miniștrilor care au urmat; ceea ce este un câştig. Au fost multe zile, weekenduri sau nopți întregi petrecute la birou, şi un lucru nu trebuie uitat: că au fost încununate de rezultate. Iar istoria, chiar şi cea recentă şi poate de aceea subiectivă ori resentimentară, numai așa se poate scrie: prin însumarea rezultatelor. Obiective. Palpabile. Că unele lucruri puteau fi făcute altfel sau mai rapid, da, se poate discuta; dar parcă sunt prea multe discuții sterile şi dezolant de puține progrese ale societăţii românești în ultimii ani, nu credeți?

Ba da, cred! Dar progresăm în lupta anticorupție, nu? Ați spus că nu vă temeți de nimic, atunci când ați fost întrebată dacă vă temeți de presiuni, după ce fostul judecător Toni Greblă, dar și alți colegi ai domniei sale au invocat presiuni pentru adoptarea legile siguranței naționale. Cum ați reacționa dacă cineva sau conducerea unei anumite instituții ar încerca să pună presiune asupra dvs. pentru a vota într-un anumit fel la un moment dat?

Nu mă tem de nimic, am spus-o deja, prin urmare, reacția mea, în orice situație, este şi rămâne simplă şi previzibilă, în considerarea literei şi spiritului Constituției şi legilor; ce înțeleg alții prin „presiuni”, nu cunosc.

Combaterea corupției trebuie să continue

Cum vă explicați paradoxul realității în care lupta anticorupție s-a intensificat în ultima perioadă, dar, în același timp, suntem percepuți ca tot mai corupți? Cum a fost posibil ca atâţia oficiali, miniștri, funcționari publici, judecători, avocați, medici să fie corupți, încât pare că în România sunt mai puțini cei onești decât ceilalți?! Care sunt cauzele acestui fenomen?

Nu cred că suntem percepuți ca „tot mai corupți”. Tocmai ca urmare a intensificării puternice a combaterii corupției, în ultimul timp, şi a vizibilității sale mai mari, s-ar putea să ne autopercepem aşa. Dar acesta este un fenomen ce trebuie explicat mai degrabă de sociologi. Tot ceea ce înseamnă, însă, combaterea corupției trebuie să continue, în mod serios, iar justiția îşi va face datoria în continuare, sunt convinsă.

Care dintre miniștrii Justiției au făcut ceva, real, pentru magistrați?

Toți miniștrii Justiției au avut un anumit rol, incontestabil, în progresul sistemului judiciar, din 1990 încoace. N-aş dori să fac nominalizări, tocmai pentru a nu introduce distincții subiective, chiar dacă neintenționate, dar nu trebuie uitate măririle salariale semnificative, potrivite statutului, precum şi o anume întinerire a corpului magistraților, petrecute la sfârșitul anilor ’90; marile eforturi legislative, de preluare a legislației europene, cele trei legi fundamentale pentru funcționarea sistemului judiciar, dar şi primul proiect de Cod penal finalizat, din perioada 2001-2004, şi, desigur, deschiderea şi
închiderea acelui dificil capitol de negocieri, în perioada respectivă, dar şi demersurile din ultimii ani, pentru adoptarea noilor Coduri şi  a legislației aferente, măsurile legislative şi instituționale corespunzătoare.

Cum vedeți Justiția română într-un orizont de timp?

M-aş bucura să am un răspuns potrivit la această întrebare; dar nu am decât unul fragmentat. Perspectiva, ansamblul sunt mult mai dificil de deslușit. Avem, evident, câteva jaloane europene şi internaționale de respectat. Cum vor arăta ele peste câţiva ani? Răspunsul este, în egală măsură, în spațiul european, dar şi în modul în care magistrații români îşi înțeleg şi își exercită profesia şi în modul în care societatea răspunde. Deci, în niciun caz simplu. Dar, aşa cum spunea G.B. Shaw, dacă cea mai înaltă Curte nu poate fi pusă în mișcare de cel mai umil individ, atunci justiția nu este decât o farsă.

Curtea Constituţională nu este o „armă” sau un mijloc represiv

În Franța, foștii președinți ai republicii sunt membri de drept ai Consiliului Constituțional. Îl regăsim, de pildă, pe Nicolas Sarkozy în lista acestora. O soluție de acest gen ar fi viabilă pentru România, sau mai degrabă îmbrăţişaţi modelul unei Curți Constituționale bazate pe o competenţă strict profesională?

Aceasta soluție, cum o numiți dumneavoastră, a născut controverse şi în Franța; în unele opinii, prezenţa foștilor președinți ai republicii ar fi de natură să politizeze activitatea Consiliului Constituțional, care oricum are o paletă de atribuții mai restrânsă decât cea a CCR. Deci, rămâne o chestiune disputată şi discutabilă.

Asistăm în ultimele luni la o „demolare” a textelor din Codul de procedură penală prin decizii ale Curții Constituționale. Profesioniștii dreptului spun că era inevitabilă luarea unor asemenea decizii, cât timp unele texte din acest Cod apăreau ca fiind în mod vădit ca neconstituționale. Vorbim, totuși, de unul dintre cele mai importante instrumente de lucru pentru magistrați. Cum a fost posibilă o astfel de redactare imprecisă a textelor din Cod?

Comisia de redactare a respectivelor texte ale Codurilor este în măsură să răspundă la aceste chestiuni; Curtea îşi îndeplinește doar prerogativele sale legale, de garant al supremației Constituției; nu este o opinie „pro domo”, ci convingerea mea de jurist.

Un cunoscut profesor de drept spunea că rațiunea de a fi a Curților Constituționale este aceea de a reprezenta o armă împotriva derapajelor puterii parlamentare. Este azi CCR o armă?

Respectând opiniile oricărui profesionist al dreptului, totuși nu cred în antagonism, şi nici în definirea rolului Curții ca fiind o „armă” sau vreun alt mijloc represiv sau „contondent”. Apreciez o anumită complementaritate a rolului Parlamentului în raport cu cel al Curții, în interesul comun al legiferării, în cadrul constituțional dat; chiar dacă nu este mereu un proces lin, lipsit de asperităţi.

Decizia Curții privind ora de religie a împărțit România în două. Este în spiritul democrației această decizie? Sau al spiritualității?

Întrucât Curtea s-a pronunțat, îmi este imposibil să comentez decizia, chiar dacă nu eram, la acel moment, judecător al Curții. Dincolo de oricare calitate profesională şi încercând să evit locurile comune,  tot ce era de esență, sub aspect moral, spiritual, filosofic, a fost deja gândit sau scris. Aş spune că acest crez, credința, cum vreți să o numiți, există în fiecare dintre noi şi ţine de structura intimă a fiecăruia, să o descopere, să o asume, să o practice sau nu. Nimic nu o poate impune formal, dacă nu este cu adevărat înțeleasă şi însușită, conștient. Şi, desigur, pentru aceasta trebuie să existe explicație, cunoaștere, dar nu dogmă. Totodată, îmi este greu să înțeleg o „exhibare” publică a sentimentelor religioase, practic, a sinelui, într-un mod revendicativ, sau chiar vindicativ, şi, cu atât mai mult, o divizare a societăţii pe această temă, chiar dacă, în secole, s-a întâmplat. În fine, în egală măsură cred că ar trebui să transformăm şi respectarea şi promovarea drepturilor omului într-o religie, desigur, nu în sensul ei propriu. Nu spun nimic nou, autori înțelepți s-au referit la toate acestea, înaintea noastră, acum.

1993 – În ultimul an de facultate, a fost cercetător științific; apoi a urmat  cariera universitară.  Începând cu 1999 a făcut parte din prima echipă de negocieri pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

2001 – A rămas în sistemul judiciar, fiind consilier diplomatic, director pentru integrare Europeană şi programe, secretar de stat. Apoi, la CSM, a fost şef al Unităţii de Programe Internaționale şi expert național  vizând calitatea actului de justiție, majoritatea finanțate de Banca Mondială.

2002 – A fost decorata de Președintele României Ion Iliescu, cu Ordinul „Pentru Merit” în grad de Cavaler.

2012  – A fost secretar de stat în Ministerul Justiţiei, cu excepţia perioadei ianuarie – aprilie 2013, când a ocupat poziţia de secretar de stat la Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine (DPIIS) din cadrul Guvernului.

Sursa: qmagazine.ro