de Floriana Jucan

Cu mulți, mulți ani în urmă, când i-am citit A trăi pentru a-ți povesti viața, mi-aduc aminte că n-am mâncat, n-am băut, n-am ridicat ochii din ea vreo trei zile. Rar am fost atât de bulimică de vreo carte. Eram într-o vacanță, în Grecia, cu o prietenă pe care o isterizasem pur și simplu cu ignorarea și care mereu a povestit apropiaților că n-a mai trăit o asemenea experiență în care să fie cu cineva și, de fapt, să fie singură!

Dacă n-ați citit-o, este timpul. Dacă ați facut-o, știți deja că este cartea a cărei primă ediție a fost  transportată de la tipografie spre librăria principală în care urma să fie lansată sub escortă militară și că n-a mai apucat să se vândă de pe rafturi, ci direct din camion sub supraveghere militară. Literatura n-a mai trăit niciodată asa ceva!

Marquez, de care omenirea s-a despărțit, a fost scriitorul care a parcurs drumul de la sărăcie la bogăție, de la un sat natal de zece mii de locuitori la faima unui star planetar, a inaugurat realismul magic care avea să schimbe America Latină pentru totdeauna și, într-un fel, întreaga literatură universală în mod ireversibil. A scris Un veac de singurătate despre care criticii admit că este romanul care între 1950 și 2000 a fost primit cu entuziasm oriunde pe lume, devenind astfel primul roman “global” de ficțiune postmodernistă.

Dintre toate cărțile lui, în mine s-a reverberat într-un fel anume Toamna patriarhului, despre care autorul însuși spunea că este “cartea care mă va salva de la uitare”. Nu-mi explic cum partea romantică din mine, întotdeauna mai puternică decât cea rațională, a ales această scriere în detrimentul Veacului sau al Dragostei în vremea holerei.

Marquez mi-a marcat adolescența literară și “m-a construit” într-un fel anume, furnizându-mi un soi de narcotic literar pe care nu l-am mai întâlnit decat mult mai tarziu la Saramago. Așezat latent și definitiv la baza surselor mele creatoare, o parte din lirica magică pe care am așternut-o pe hârtie de-a lungul vieții mele i se datorează, pentru că așa cum suntem suma greșelilor noastre, suntem și produsul cărților și scriitorilor pe care i-am citit și mai ales al celor pe care i-am iubit.

Veacul de singurătate, incontestabil cea mai cunoscută si tradusă carte a sa, va devei nu atât romanul copilăriei sale, cât al amintirilor despre copilăria sa, căreia îi va da o reprezentare neorealistă și va adăuga magia ce avea să-l personalizeze pentru totdeauna în lumea cărților irevocabil nemuritoare.

Avea să povesteasca în A trăi cum la sfârșitul scrierii ce a durat un an, împreuna cu soția lui Mercedes, s-a dus la poștă să expedieze manuscrisul. Era anul 1966. Scrisese 1.300 de pagini (din care avea să expedieze, până la urmă, 490), fumase peste 30.000 de țigări și avea datorii de peste 120.000 de pesos.

Pe drumul spre poștă, amândoi arătau ca după un dezastru. Funcționarul de la ghișeu le-a spus “82 de pesos”. Mercedes s-a scotocit în buzunare după ultima monedă. Avea doar 50, așa ca nu puteau trimite decat jumătate de roman. Marquez a început să scoată din foi ca și când își tăia din propria carne pe viu, până când s-a ajuns la 50 de pesos. Întorși acasă și răvășită de durerea scriitorului, Mercedes avea să amaneteze blenderul, uscătorul de păr și radiatorul cu care se încălzeau și au obținut banii necesari pentru expedierea celorlalte pagini. Atunci, Mercedes i-a spus soțului său: ”Acum, Gabo, nu rămâne decât să sperăm că este un manuscris bun”. Și a fost. Marquez avea acum, la moartea sa, peste 7 case in mai multe țări de pe toate continentele, lua cel putin 50.000 de dolari pentru un scurt interviu (pe care, cel mai adesea, le refuza), încasa sume uriașe pentru articolele sale din ziare internaționale, se bucura de prietenia șefilor de stat precum Bill Clinton sau Francois Mitterand, iar un pasaj revelator despre relația pe care a avut-o cu Fidel Castro este descris de Madeline Albright în Memoriile sale, pe care vi le recomand.

Iată câteva rânduri pe care le-am subliniat cu pixul într-un articol scris de Gabriel Garcia Marquez în 1966, care sunt chintesența a ceea ce a fost și a reprezentat la nivel personal și intelectual acest nobeliat al literaturii universale:

“Scrisul este o profesie suicidară. Nici o altă nu cere atâta timp, atâta muncă, atâta dăruire, în comparație cu beneficiile sale immediate. Nu cred că sunt mulți cititori care, la sfârșitul unei cărți, se întreabă câte ore de chin și câte dezastre domestice l-au costat pe autor acele două sute de pagini  sau cât a fost plătit pentru eforturile lui… După această sumbră trecere în revistă a neșanselor unui scriitor, este natural  să ne intrebăm de ce scriu scriitorii. Răspunsul, in mod inevitabil, este pe cât de melodramatic, pe atât de sincer. Ești scriitor, pur și simplu, așa cum ești  evreu sau negru. Succesul este încurajator, aprecierea cititorilor tăi te îmbărbătează, dar acestea nu sunt decât avantaje colaterale, pentru că un scriitor bun va continua oricum să scrie, chiar dacă pantofii săi trebuie duși la reparat și chiar dacă volumele sale nu au nici o căutare”.

A murit Marquez. Dar cărțile lui sunt nemuritoare.