Clemenceau, descriindu-l, vorbea despre el ca despre un om genial, extraordinar, ieșit din comun. Până zilele trecute, când am atins cu privirea nuferii reali ai grădinii sale de la Giverny, Monet era pentru mine bariera de dincoace a picturii. Am spus mereu că pentru mine, pictura s-a oprit la el. Tot ceea ce i-a urmat, cubismul, suprarealismul, modernismul, nu m-a mai emoționat la fel, deși iubesc gravurile lui Matisse cu care am îmbrăcat pereţii casei mele.

Acest patriarh al impresionismului spunea despre grădina sa că este adevărata lui „operă de artă” şi, într-adevăr, acest rai adamic îl întoarce pe vizitator la starea pură a naturii peste care suprapune „impresia” monetiană. De la Giverny am trecut pe acasă pentru a-l omagia cu o copertă pe Nicolae Steinhardt, borna spirituală în drumul românilor spre conștiința creştină şi deci, a iertării, şi am plecat apoi spre Londra pentru a „aprinde” flacăra olimpică. Pe străzile londoneze, m-a oprit şi m-a luat de mână Billy Elliot care mi-a arătat, într-un musical răvăşitor, ce înseamnă să ai un vis şi să crezi în el: Dumnezeu îl realizează.

Articol publicat pe http://qmagazine.ro/blog