Floriana Jucan: Romanul intre resemnare si revolta
Când, în jurul meu, toţi îmi spuneau că lucrurile sunt controlate fie de americani, fie de alţii şi că toate deciziile politice sunt determinate de undeva, cumva, eu scriam, „naiv” şi oarecum la antipod cu ceea ce mi se spunea, că neprevăzutul poate da peste cap orice plan bine stabilit în laboratoare. Fie ele şi ale CIA-ului. Apropos de asta, îmi amintesc că prin ’61, însuşi preşedintele Kennedy a ordonat operaţiunea „Mangusta”. Realitatea de azi este că de la Kennedy încoace au mai venit vreo câţiva preşedinţi americani, dar Fidel Castro supravieţuieşte eroic!
Aşa încât cred mai mult în mâinile goale ale unei bătrâne ieşite în stradă să demonstreze, decât în toate efectivele de jandarmi comandate de Traian Igaş!!!
Românii pot fi caracterizaţi după un proverb pe care ei înşişi l-au dat lumii: „Capul plecat, sabia nu-l taie!”. Au fost mereu obişnuiţi, de-a lungul istoriei lor, încă de dinainte de-a fi un stat unitar, politic şi administrativ, să accepte tăcuţi domnitori străini, venetici, sultani, fanarioţi, boieri care îi exploatau, îi băteau, îi spoliau, îi munceau ca pe nişte vite. Sclavia românilor nu a diferit cu mult faţă de cea a negrilor… Anduranţa şi capacitatea lor de rezistenţă la frig, la foame, la insultă, la umilinţă este aproape biblică, însă ea se stochează în străfundurile fiinţiale. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Şi izbucneşte. A fost cazul unor răscoale făcute cu furci şi topoare în mână, împotriva puştilor şi pistoalelor mai performante. A fost cazul revoluţiilor ulterioare… şi este şi cazul protestelor izbucnite de la pretextul „Raed Arafat” şi care au luat forma repetiţiei, astăzi fiind a 13-a zi. Oamenii cer totul sau nimic, fără să poată defini unitar nici ce înseamnă totul, nici ce înseamnă nimicul. Însă starea lor este de revoltă, de disperare, de indignare, este starea celor care au pierdut totul şi cărora nu le-a mai rămas decât pasiunea de-a răzbuna pierderea.
Am crezut întotdeauna în puterea oamenilor simpli, cu mâinile goale, în confruntarea cu armatele sofisticate, şi simplul exemplu al revoltelor paşnice conduse de Mahatma Gandhi împotriva britanicilor ar fi suficient. Peste timp, la fel de elocventă este şi lupta nobeliatei Tawakkol Karman, care, la 32 de ani, a reuşit, în mod pacifist, să determine un preşedinte aflat la putere de peste 33 de ani să demisioneze.
Puterea nu s-a confruntat niciodată cu o situaţie ca asta, ca durată. Este, practic, pusă la zid.
Preşedintele Traian Băsescu, cel pe care oamenii îl iubeau şi pe care îl învestiseră cu toate speranţele lor de mai bine, pare autist şi într-o realitate paralelă cu cea a celor care l-au votat. Determinarea românilor de a înfrunta frigul şi viscolul este impresionantă, dar pentru putere ar trebui să fie alarmantă. Românii, despre care Dumitru Drăghicescu spunea, psihanalizându-i, că au un caracter „slab, moale, schimbător” şi că „nu desăvârşesc niciodată ceea ce săvârşesc”, au protestat zile la rând cu un stoicism de care nici ei înşişi nu se bănuiau şi care i-au amuţit şi pe cei care i-au privit la televizor. Pancarta pe care un protestatar scrisese „Băsescu dacă te ţine/Hai la baie de mulţime!” pare chintesenţa relaţiei actuale între şeful statului şi votanţii lui. I-a pierdut nu doar pe aceştia, ci şi pe cei care l-au susţinut ani de zile, asumat şi împotriva evidenţelor, cu riscul de a-şi spulbera reputaţia şi recunoaşterea profesională indubitabilă. Zidurile Palatului Cotroceni şi cele umane făcute din SPP-işti îl pot proteja acum pe Traian Băsescu, dar va fi imposibil s-o facă încă trei ani de zile, de aceea, soluţia prezidenţială nu este să li se adreseze oamenilor prin intermediul televizorului, ci să coboare printre ei, asumându-şi riscul neprevăzutului. Oamenii au sentimentul nu doar că nu sunt auziţi, ci că nici măcar nu sunt ascultaţi. Câteva măsuri care să le readucă oamenilor speranţa de viaţă şi schimbarea Guvernului pe care nimeni pare a nu-l mai susţine (cu excepţia celor care fac parte din el) l-ar reabilita oarecum pe Traian Băsescu, cel puţin temporar. Este o greşeală să parieze în continuare pe lipsa de energie, pe pasivitatea şi felul de-a rezista prin indiferenţă şi prin resemnare defensivă specifice românului. Satyagraha poate deveni un model şi pentru români.
Oamenilor nu le mai este frică şi chiar dacă nu ştiu exact finalitatea protestului lor, ceva, oricum, au obţinut. Au dobândit libertatea de-a se exprima şi curajul de-a o face zilnic. Nimeni nu poate rămâne surd sau indiferent la un strigăt. Cu condiţia ca acesta să nu fie neapărat strident, ci consecvent.
Articol postat pe www.qmagazine.ro
Ultima ora:
ObservatorNicoleta Munteanu: Ne vedem la Centrul Universitar Pitești, la „𝐍𝐨𝐚𝐩𝐭𝐞𝐚 𝐀𝐥𝐛𝐚̆ 𝐚 𝐔𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫”
PoliticNicolae Ciucă: Îl felicit pe președintele Donald Trump pentru realegerea sa și îi urez succes lui și Statelor Unite ale Americii
EconomieElena Calistru: It’s the economy, stupid…
ExternRobert Lupițu: Ca țară să luăm cele mai bune decizii pentru noi, pe aceleași coordonate – Occident, Europa, transatlanticism
SocialCiprian Stănescu: 3 noutăți pe care le puteți vedea și la #ProVerde vinerea pe StirileProTV și duminica dimineața de la 09:30 pe ACASĂ TV
EvenimenteNicoleta Munteanu: Ne vedem la Centrul Universitar Pitești, la „𝐍𝐨𝐚𝐩𝐭𝐞𝐚 𝐀𝐥𝐛𝐚̆ 𝐚 𝐔𝐧𝐢𝐯𝐞𝐫𝐬𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫”
EditorialRadu Magdin: România, un pilon al securității energetice europene
CulturaFlaviu Predescu: Despre cartea Superpolitik
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe