de Floriana Jucan

Cazul Iuliei Ionescu, eleva eminentă plecată în căutarea mânăstirii perfecte şi a dăruirii totale către Dumnezeu (pe care nu a găsit-o din moment ce s-a întors) mi-a amintit de un alt caz, relativ similar, al celebrului (pentru Israel) băiețel, Yossele. Practic, am făcut asocieri între cele două situații, în momentul în care am văzut că Poliţia a cerut sprijinul Serviciului Român de Informații. Aportul ofițerilor de informații, deși esențial, a fost trecut sub tăcere. Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul lui Yossele şi al Mossadului. Desigur, vorbim de o altă ţară, cu o alta cultură a valorilor şi a recunoștinței.

Redau cazul băiețelului israelian așa cum l-am studiat în manuscrise, în cărţi tematice, dar mai ales cum mi-a fost povestit de oameni apropiați anchetei pe care am avut privilegiul să îi cunosc datorită creativității vieţii.

Yossele şi părinţii săi

În martie 1962, Isser Harel, directorul de atunci al Mossadului, a fost chemat de premierul ţării, Ben Gurion, care l-a întrebat direct: „Spune-mi, poți găsi copilul?”

Nu a precizat despre ce copil era vorba, însă Isser a înțeles imediat, întrucât în ultimii doi ani, subiectul principal de dezbatere publică, în presă şi în Parlament, precum şi între diferitele facțiuni religioase israeliene, era dispariția unui băiețel de 8 ani, Yossele Schumacher, din orașul Holon, răpit de evreii ultra-ortodocși cu ajutorul şi sub tutela bunicului său matern.

Fiecare zi în care copilul rămânea dispărut, alimenta o dispută care ajunsese de la o chestiune de familie la un scandal național care alimenta creșterea violenţelor între evreii seculari şi cei ultra-ortodocși.

Pericolul degenerării într-un război civil era acut, şi prim-ministrul a apelat disperat la Mossad, recunoscut încă de atunci drept cel mai bun serviciu de informații din lume.

Bunicul băiatului, Nahman Shtarkes, un haşidist fanatic, era un bătrân dificil şi încăpăţânat, scheletic, cu barbă şi ochelari. (Haşidiştii, evrei ultra-religioși, îl văd pe Dumnezeu în orice şi transpun teologia în practica vieții curente, majoritatea nu muncesc toata viaţa lor şi nici nu fac armata, obligatorie, de altfel, în Israel, şi pentru bărbaţi şi pentru femei.)

Nimic nu îl doborâse vreodată, nici măcar lagărul siberian unde îşi petrecuse o parte din viaţă şi unde îşi pierduse un ochi şi trei degete de la picioare din cauza degerăturilor. În afara unui fiu pierdut în Uniunea Sovietică, mai avea doi băieți, Shalom şi Ovadia, precum şi o fiica, Ida, căsătorită cu un croitor.

În acest cuplu s-a născut, ca al doilea fiu, băiețelul Yossele, care avea patru ani în momentul în care părinţii lui au decis să emigreze în Israel, la câteva luni după ce ajunseseră deja în Ţara Sfântă, bunicii lui şi unul dintre fiii acestora, Shalom.

Bătrânul s-a stabilit în Mea Shearim, sectorul ultraortodox al Ierusalimului, pe care l-am vizitat eu însămi, de curând, acompaniată de un localnic. Ultra-ortodocșii sunt tot mai puțin tolerați de restul populației israeliene, întrucât sunt scutiți de serviciul militar obligatoriu şi au tot felul de privilegii financiare şi sociale. Cartierul lor este un teritoriu ce pare din altă lume, frecventat numai de bărbaţi în paltoane negre sau caftane din mătase neagră, pălării negre, perciuni lungi cârlionţaţi, de femei simple cu capul acoperit, o lume a ieşivelor (şcoli talmudice), a sinagogilor şi a rabinilor.

În timp ce unul dintre cei doi fii ai bătrânului s-a alăturat unei ieşive, celălalt, Ovadia, a emigrat în Anglia. Ida şi Alter Schumacher s-au instalat în Holon şi din cauza greutăților financiare şi-au încredințat fiica unei instituții religioase, iar pe Yossele, bunicilor.

Cei doi părinţi le-au scris unor prieteni lăsaţi în Uniunea Sovietică despre greutăţile lor de zi cu zi şi despre faptul că poate au greșit venind în Israel. Câteva din scrisorile de răspuns venite din Rusia au căzut în mâinile bătrânului Shtarkes care, concluzionând că fiica şi ginerele său au de gând să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică, a decis să nu-l mai înapoieze pe nepot părinţilor săi.

În următorul an, situația financiară a celor doi părinți s-a îmbunătăţit şi i-a determinat pe aceștia să îi viziteze pe bunici la Ierusalim pentru a-l lua înapoi pe băiețel. Nici tatăl Idei şi nici Yossele nu erau acasă, iar bătrâna Shtarkes i-a promis fiicei că a doua zi băiețelul îi va fi adus de fratele ei, Shalom, fapt care nu s-a întâmplat.

Bătrânul evreu ultra-ortodox, hotărât să facă din Yossele un adept al sectei căreia el însuși aparținea şi să îl crească departe de o viaţă religioasă normală pe care o imaginau părinţii pentru el, a aranjat dispariția copilului, dând naștere celui mai celebru caz de căutare a unui minor în Israel, până în zilele noastre.

După săptămâni de rugăminți pentru a le fi înapoiat băiețelul, părinţii au decis să se plângă inițial, fără niciun succes, la curtea rabinică din Tel Aviv. Bătrânul nu a răspuns apelului lansat de rabin şi în ianuarie 1960 a fost somat de Curtea Supremă să înapoieze băiatul şi să se prezinte în faţa judecătorilor. Acesta a refuzat, motiv care a dus la arestarea sa şi la un ordin emis de Curte către poliţie pentru căutarea copilului. După câteva luni, politia s-a declarat neputincioasă şi a cerut judecătorilor să suspende căutările, cerere refuzată.

Deşi arestat, bătrânul Shtarkes nu a scos un cuvânt despre băiețel, însă tuturor le-a devenit clar că acesta fusese ajutat de o rețea aparținând ultra-ordocşilor în răpirea lui Yossele, mai ales în urma publicării unei scrisori a rabinului Ierusalimului prin care cerea comunităţi ortodoxe să îl sprijine pe bătrân.

Chestiunea s-a transformat într-o problemă politică şi a fost pusă pe agenda Parlamentului israelian, liderii partidelor religioase fiind primii care au înţeles exact potențialul exploziv al acesteia.

Unul dintre liderii Knessetului le-a propus bătrânului şi părinților să intermedieze un acord între ei. Shtarkes, aflat încă în închisoare, acceptă să înapoieze copilul doar dacă i-o va cere unul dintre cei mai fanatici rabini ai Ierusalimului, iar părinţi băiețelului se obligă să îi dea acestuia o educație ortodoxă.

Rabinul evocat de bătrân acceptă cu condiția ca toți cei implicați în răpire să nu fie acuzați. Parlamentarul obține acordul Poliţiei şi se reîntoarce la rabin care, între timp, se răzgândise.

Nahman Shtarkes este eliberat din închisoare din motive de sănătate şi în urma promisiunii sale că va participa activ la căutarea nepotului său. Promisiunea nu este onorată şi câteva luni mai târziu, este rearestat.

În 1961 se creează Comitetul Naţional pentru găsirea lui Yossele. Se împart mii de pliante cu fotografia acestuia, se organizează mitinguri de susținere a părinţilor, se alertează presa, mii de oameni semnează o petiție şi un război împotriva ultra-ortodocșilor este iminent.

În august 1961, poliţia face un raid în satul haşidic Komemiyut, unde se descoperă că băitul fusese ascuns timp de un an şi jumătate până in decembrie 1959, când a fost luat de unchiul sau, Shalom, şi dus nu se știe unde. Acesta din urmă emigrase, între timp, în Londra, tot într-o comunitate haşidică, unde, la cererea politiei israeliene, a fost arestat de britanici.

Dar Yossele era în continuare dispărut fără urmă şi nu era exclusă nici varianta că se îmbolnăvise şi murise.

Între timp, în Israel izbucniseră ciocniri violente între seculari şi ultra-religioși, studenții ieşivişti erau bătuți în stradă, iar tineri seculari se apropiau de ultra-ortodocși şi le urlau în faţă: „Unde este Yossele?”.

Cineva care a trăit acele zile mi-a povestit că scenele erau mai dramatice decât în filme şi că această cauză a stârnit emoții extreme în rândul evreilor, alarmând Knessetul şi determinându-l pe prim-ministrul Ben Gurion să apeleze disperat la Isser Harel.

Isser Harel

 Deși asumată de Director, misiunea găsirii lui Yossele a stârnit nemulțumiri în rândul agenților Mossad care erau de părere că acesta era un Serviciu chemat să apere interesele naționale ale statului Israel în raport cu amenințările externe şi nu să caute copii dispăruți.

Şeful Poliţiei care eșuase l-a întrebat pe Harel dacă într-adevăr poate găsi acest copil. Amos Manor, directorul Shabak (serviciul de informații intern) şi un apropiat al lui Harel, s-a opus ca Mossadul să preia cazul şi mulți ofițeri au susținut această atitudine, motivând că excede atribuțiilor lor şi că nu este de datoria lor să vâneze un minor prin școlile haşidice. Parcă revăd situația fraudelor de la Bacalaureat în care SRI-ul intercepta profesorii corupți.

Spre deosebire de ofițerii care contestau decizia sa, Isser Harel credea că Mossadului îi revine şi misiunea de a prezerva reputația Israelului şi că acesta deja devenea un caz internațional în care era vorba despre neputința unui sistem de-a găsi un copil, fapt care vulnerabiliza imaginea Israelului în ochii inamicilor săi.

În final, misiunea asumată de Harel a fost acceptată de subordonați, fără alte comentarii.

Acesta a format sub comanda sa un grup de lucru din care făceau parte circa 40 de agenți, între care cei mai buni investigatori ai Shabak, membrii ai echipelor operative, agenți din rândul religioșilor şi voluntari care s-au oferit să participe la operațiune, paradoxal, majoritatea acestora din urmă provenind din rândul comunităţii ultra-ortodoxe care a realizat pericolul de război civil adus de această răpire.

Isser Harel a citit şi recitit toate documentele din dosar şi a concluzionat că nu era nici urmă de Yossele în Israel, ca atare, a început să creadă tot mai mult că băiețelul fusese scos din ţară.

Dar unde?

O informație stranie i-a atras atenția bătrânului ofițer de informații.

La mijlocul lui martie 1962, un grup mare de evrei haşidici din Elveția a vizitat Ţara Sfântă. Copii, femei şi bărbaţi au venit in Israel însoțind sicriul cu trupul rabinului lor, pentru a asista la îngroparea acestuia în locurile sfinte. Directorul Mossadului a suspectat imediat că aceasta a fost un prilej de scoatere din ţară a micuțului Yossele spre Elveţia, câteva săptămâni mai târziu când călătorii se reîntorceau acasă.

Urmăriți de agenți ai Mossadului de la aeroportul din Zurich timp de o săptămâna, aceștia au concluzionat că Yossele nu era printre cei suspectați.

Harel a setat un fel de bază în Paris, loc din care coordona toți agenții săi trimiși în toate ţările în care suspectau că s-ar putea afla micuțul răpit şi unde erau prelucrate şi procesate toate rapoartele şi informațiile culese în teren.

Agenți ai Mossadului sub acoperire veniți din Isarel sau făcând parte din stațiile locale au scotocit şi penetrat toate comunitățile ultra-ortodoxe şi ieşiviste din Franța, Italia, Elveția, Belgia, Anglia, America de Sud, SUA şi Africa de Nord, listând toate centrele în care copilul ar fi putut fi ascuns.

Un tânăr evreu ortodox din Ierusalim sosește în Elveția într-o celebră ieşivă condusă de rabinul local, pozând într-un tânăr şcolar care dorește să studieze Tora cu un maestru mai învăţat. Era un agent sub acoperire. Câteva zile mai târziu, o modestă femeie religioasă, pioasă şi devotată, sosește la Londra cu o scrisoare de recomandare din partea soacrei lui Shalom Shtarkes.

Este imediat invitată de familia Shtarkes să le fie oaspete în casă, fără să bănuiască faptul că femeia era unul dintre cei mai renumiți agenți ai Mossadului, Yehudith Nissiyahu, care participase cu ceva timp în urmă şi în răpirea nazistului Eichmann din Argentina.

Cei doi nu erau însă singurii agenți sub acoperire în acele zile în Londra.

Capitala Marii Britanii adăpostea una dintre cele mai importante comunităţi ultra-ortodoxe haşidice a sectei Satmar. Mulți dintre dumneavoastră știți că numele acestei secte provine de la orașul Satu Mare în care a luat fiinţă.

Operațiunile de căutare în Anglia şi Irlanda a pus agenții israelieni în situații dificile şi pe piste care s-au dovedit false, scăzându-le moralul de fiecare dată. Chiar şi Yehudith Nissiyahu a eșuat în obținerea de informații concludente. Şi tânărul studios avea să se întoarcă în Israel mai luminat spiritual, dar fără niciun fel de informații relevante pentru cazul „Yossele”.

Una dintre cele mai delicate situații în care s-au aflat agenții Mossadului a fost aceea în care, încercând să penetreze secta Satmar a ultra-ortodocşilor din Londra, au fost bănuiți şi „descoperiți” de câţiva studenți eminenți de la Stamford Hill, aparținând sectei, care le-au strigat în faţă, în derâdere: „Veniți, Yossele este aici!” chemând apoi politia londoneză. A fost nevoie de intervenții speciale făcute de însuși Isser Harel pentru ca israelienii să fie eliberați din închisorile Majestății Sale. Unul câte unul, suporterii lui Harel îşi pierdeau speranța şi încercau să-l convingă pe acesta că orice efort este inutil, că micuțul Yossele nu va fi găsit.

Directorul Mossad rămăsese singurul care credea că nu e totul pierdut şi care nutrea obsesiv speranța că în ciuda absenţei oricărui indiciu, copilul trăia şi că avea să fie găsit.

La Paris, Harel face apel la şeful stației locale a Mossadului, Yaacov Caroz, născut – unde credeți? – în România, care îşi pierduse părinţii în timpul Holocaustului şi care fusese implicat in acțiuni de spionaj încă din timpul studenției sale la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Caroz, care avea aparenţa unui intelectual, era fostul şef al Tevel, departamentul însărcinat cu relațiile sub acoperire ale Mossadului cu servicii de informații străine şi care știa (sau „uitase”) unele dintre cele mai improbabile alianțe ale Israelului la nivel de intelligence.

El fusese cel care „legase” Mossadul de serviciile unor tari arabe şi de cele ale Franței, Germaniei şi Marii Britanii.

Cineva care l-a cunoscut îndeaproape mi-a spus că era un spion în costum, care vorbea perfect engleza şi franceza, diferit de agentul obișnuit cu operațiunile din teren.

Deși Harel îşi închiriase o cameră la un hotel parizian, îşi petrecea mare parte din timp intr-un apartament transformat în baza operațiunii. Câţiva apropiați i-au adus un pat pliant pe care l-au botezat „patul lui Yossele”, în care directorul Mossadului obișnuia să doarmă câteva ore. În rest, scria telegrame, verifica rapoarte, ținea legătura cu agenții săi răspândiţi în lumea întreagă.

Într-o dimineață de aprilie, Isser Harel primește raportul unui voluntar, tânăr evreu ultra-ortodox numit Meir, care fusese trimis la Anver, în Belgia. Aici a cunoscut un grup de comercianți de diamante, religioși, care ascultau un bătrân rabin şi căruia i se adresau de fiecare dată când aveau vreo dispută, inclusiv în operațiuni comerciale de diamante. Cuvântul lui era lege pentru ei şi în ciuda faptului că ne aflam într-o Europă evoluată din punct de vedere al dreptului, aceștia se raportau exclusiv la judecata rabinului şi la sentințele acestuia. Asta îmi amintește de Kanunul albanez descris atât de pitoresc de Ismail Kadare!

Penetrând acest grup, Meir află că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apropiații acestui rabin reușiseră să salveze o serie de evrei printr-o organizație secretă. Chiar şi după sfârșitul războiului, organizaţia a continuat să existe şi să-şi folosească metodele învăţate în timpurile nazismului, pentru diferite operațiuni riscante de răpire sau scoatere a unor oameni dintr-o ţară într-alta.

Informațiile duc către o femeie franțuzoaică, blondă, cu ochii albaștri, catolică şi care, făcând parte din organizație, a ajutat la scoaterea mai multor evrei din ţările ocupate de naziști. Femeia a fost complet impresionată de charisma rabinului şi s-a convertit la iudaism, devenind nu doar o ultra-ortodoxă ferventă, ci şi un asset important pentru organizație. Numeroșii ani petrecuți în operațiuni sub acoperire au învăţat-o cum să îşi ascundă urmele, să îşi folosească farmecul personal ca pe o armă, toate acestea însoțind un extraordinar spirit comercial şi o inteligenţă nativă superioară. Călătorise enorm în jurul lumii, cu pașaportul ei francez, pentru misiuni care îi fuseseră încredințate de organizația din jurul rabinului.

Meir îl informează pe şeful Mossadului că evreii din Anver o considerau pe această femeie drept o sfântă.

Băiatul ei din prima căsătorie, Claude, care se convertise şi el la iudaism, studiase inițial în şcoli ieşive din Elveția şi din Franţa, iar acum studia Talmudul la Ierusalim. Dar nici măcar cei din Anver nu aveau habar unde anume se afla această femeie acum. Acest raport a născut în mintea lui Harel o posibila pistă, deși nimic nu o lega pe femeie de dispariția lui Yossele. Bătrânul ofițer de informații a văzut însă în această franțuzoaică un om cu o mie de feţe, ideal pentru o misiune secreta de răpire a unui copil.

Urmărindu-şi intuiția, Harel a abandonat orice altă variantă şi le-a cerut oamenilor săi din Centrală să găsească băiatul şi pe mama sa. Câteva zile mai târziu, a venit răspunsul. Băiatul se numea acum Ariel şi se afla într-adevăr în Israel. Nimeni nu știa însă unde se afla mama acestuia. Numele ei original era Madeleine Ferraille, iar acum se numea Ruth Ben-David.

Madeleine Ferraille / Ruth Ben-David

 Rapoartele de informații aduceau la cartierul general din Paris al lui Harel, o imagine mai exactă a vieții lui Madeleine Ferraille. Tânăra femeie studiase istoria şi geografia la Universitatea din Toulouse şi la Sorbona. Se căsătorise cu un coleg de facultate, iar fiul venise pe lume imediat după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Intrată în rezistenţa franceză, în cadrul activităţilor ei subversive a intrat în contact cu evrei francezi şi belgieni cu care s-a împrietenit şi cu care, după război, a şi pus bazele unor societăţi comerciale.

A divorțat de colegul de facultate când s-a îndrăgostit de un tânăr rabin într-un oraș alsacian care îşi dorea să emigreze în Israel şi cu care decide să se căsătoreasca acolo. Este rațiunea principală pentru care se va converti la iudaism şi va înlocui hainele elegante şi coafurile sofisticate cu baticul simplu şi hainele fără formă ale ultra-ortodocşilor. Ajunși în Ţara Sfântă, tânărul rabin o părăseşte pe Madeleine, lăsând-o pe aceasta într-o depresie care o împinge către cercurile ultra-religioase din Ierusalim. Câștigă repede respectul acestora mai ales după ce îşi folosește pașaportul francez pentru a trece în sectorul iordanian al Ierusalimului şi a se ruga la Zidul Plângerii.

La începutul anilor 50, Ruth se reîntoarce în Franța şi începe să călătorească din nou. Agenții Mossadului descoperă că îşi petrece o mare parte din timp în Aix-les-Bains sau în instituții religioase pentru femei aflate în apropierea Parisului. Însă nu avea o adresă permanentă.

Autoritățile de la Emigrări informează agenții Mossadului că în ultimii ani, Ruth vizitase Israelul de două ori, ultima dată, în iunie 1961, fiind însoţită de o fetiţă înscrisă în pașaportul ei ca fiind fiica sa. Plecase cu un zbor Alitalia, iar destinația finală fusese Zurich. Dar cine era fetița? Pentru că Ruth Ben-David nu avea nici o fiică.

Şeful Mossadului a simțit că aceasta era pista corectă şi îi cere lui Yaacov Caroz să o găsească pe femeie.

Înarmați cu toate detaliile şi informațiile, agenții Mossad descind în Aix-les-Bains şi în micul orășel descoperă ceva uluitor. Sub ochii lor, Ruth Ben-David, îmbrăcată în haine elegante şi cu părul în vânt, făcea autostopul. Imediat șoferul Mossad sub acoperire întoarce pe sensul celălalt, însă, între timp, o altă mașină oprește şi femeia se urcă făcându-se nevăzută.

Agenții află că franțuzoaica păstra o legătură aparte cu un bogat evreu din Londra, negustor de diamante, fiind văzută cu acesta într-o mașină într-o poziție nepermisă pentru un bărbat haşidic.

Isser știa despre negustorul evreu că era un inamic al statului Israel, că aparținea sectei haşidice Satmar, că era prieten apropiat cu rabinul New Yorkului care făcea parte din aceeași sectă şi avea legături strânse cu toţi liderii Satmar din mai multe ţări.

Directorul Mossad realizează că toate drumurile duc la Londra. Aici trăiau cei doi fii ai bătrânului Stharkes. Aici era una dintre cele mai active comunităţi Satmar, condusă de Domb. Aici fusese văzută Ruth. Harel nu mai avea niciun dubiu că secta Satmar organizase răpirea, ca Domb fusese însărcinat cu această operațiune şi că Ruth Ben-David, datorită calităților, experienței şi pașaportului francez, îl răpise pe Yossele şi îl scosese din ţară.

Suspiciunile sunt confirmate de unul din agenții Shabak care interceptase scrisorile mamei către fiul ei în care aceasta făcea niște aluzii voalate la Yossele Schumacher.

Cu ajutorul serviciilor de informații franceze, Mossadul interceptează câteva scrisori de răspuns la un anunț prin care Madeleine Ferraille îşi scosese la vânzare casa de vacanţă din Orleans, pe Valea Loarei.

Fac ei înşişi o ofertă cu mult peste prețul cerut de proprietară şi primesc din partea Madeleine Ferraille adresa exactă a casei pusă în vânzare.

Stabilesc o întâlnire, câteva săptămâni mai târziu, în holul unui hotel din Paris.

Câteva zile înaintea întâlnirii, toți agenții Mossad implicați în caz sosesc la Paris şi îşi împart atribuțiile de acoperire ale misiunii, de la închirieri de mașini, „case de siguranță”, la rute de scăpare, documente false. Din Israel sosesc cei mai buni agenți în supraveghere şi în interogatorii.

Isser Harel decide ca mijlocul prin care poate obține cel mai sigur adevărurile secrete de la Ruth Ben-David era fiul ei, Ariel, şi ordonă ofițerilor de acasă să îl aresteze. Ariel era ultra-ortodox, dar mai puțin fanatic decât mama sa, ceea ce îl făcea mai disponibil în a coopera cu autoritățile. Mossadul a stabilit atunci un sistem prin care să fie interogați simultan cei doi, unul în Israel şi altul la Paris, astfel încât răspunsurile fiului să poată fi folosite în timpul interogării mamei.

În dimineața unei zile de iunie, o femeie înaltă, superbă, elegantă intră în holul hotelului parizian. Era Madeleine Ferraille.

Femeia se prezintă celor doi cumpărători interesați, care au spus că sunt austrieci şi că vor să cumpere casa pentru vacanţele lor.

Femeia vorbea perfect engleză, dar şi germană. Nu va suspecta nicio secundă ca avea în faţă doi agenți Mossad. Cei trei agreează un antecontract, dar avocatul lor întârzie. Unul dintre austrieci se ridică şi se îndreaptă spre un telefon aflat în holul hotelului. Revine peste câteva minute, spunându-i femeii că, din păcate, acesta a fost reținut de o problemă acasă, dar îi roagă să se deplaseze la el, în oraşul de lângă Paris, Chantilly, si să semneze actele acolo. Îi întinde adresa celuilalt prieten şi se retrage, pretextând femeii că va merge doar însoţită de acesta.

Madeleine este de acord şi urcă în dreapta, plecând amândoi spre vila avocatului. Pe drum, din cauza grabei şi a surescitării, austriacul aflat la volan forțează culoarea galbenă a semaforului şi un minut mai târziu este oprit de un agent de poliţie francez.

Este momentul în care agentul Mossad vede eșuată toată operațiunea întrucât toate documentele personale şi ale mașinii erau false. Femeia scoate superbul ei cap pe geam şi i se adresează polițistului implorând iertarea pe care o şi obține.

Cumva, scena mă duce cu gândul la teoria haosului şi la bătaia din aripi a fluturelului care generează un uragan de cealaltă parte a lumii. Dintr-o simplă eroare de trafic, operațiunea la care lucraseră luni întregi zeci de ofițeri de informații era pe cale să fie aruncată în aer.

Cei doi ajung la vila unde rolul avocatului este interpretat de „intelectualul” Yaacov Caroz. Imediat ce femeia a intrat în casă a fost înconjurată de doi agenți Mossad şi Caroz i-a spus că se află acolo nu pentru tranzacția casei, ci pentru Yossele Schumacher.

Madeleine Ferraille a înțeles că a căzut într-o capcană şi preț de câteva minute şi-a pierdut stăpânirea de sine fiind vizibil înspăimântată. Întrebată unde este băiatul, femeia şi-a recăpătat calmul şi a negat că ar ști ceva sau că ar fi implicată in vreun fel în răpirea acestuia.

Caroz a chemat-o pe „sora” lui, nimeni alta decât agentul Mossad, Yehudith Nissiyahu, care a tratat-o pe Madeleine cu respectul cuvenit unei femei ultra-religioase, aducându-i cărţi de rugăciune şi aprinzându-i lumânări, gătindu-i mâncare kosher şi fiind mereu lângă ea, în camera de alături.

Interogatoriul a început. Femeia a petrecut ore înfruntând agenții, în mod deosebit pe Yaacov Caroz şi pe Victor Cohen, specializat în interogatorii, ambii vorbind perfect franceza. Cu toate acestea era uimită să afle că Mossadul știa totul despre ea.

Cohen avea să povestească mai târziu că, inițial, a abordat tot felul de subiecte pentru a o face să se destindă. Voia să afle cum o catolică inteligentă ajunsese o ortodoxă fanatică, fiind două lumi diferite. La început, Madeleine a cerut ca în încăpere să fie o altă femeie, apoi a acceptat să rămână singură cu anchetatorul, cu condiția ca uşa să rămână deschisă.

Una din procedurile folosite în interogatoriu a fost aceea de a-i arunca agresiv acuzațiile, în speranța că va izbucni impulsiv şi va scăpa informații care să poată fi folosite şi în interogatoriul fiului său, care se desfășura în Israel.

Aici, într-adevăr, lucrurile au mers mai simplu. Anchetatorii i-au spus că mama lui a cedat şi a recunoscut totul şi că minciunile lui îi vor aduce condamnarea. Băiatul a spus atunci că este dispus să coopereze dacă el şi mama lui vor avea imunitate. Ofițerii de interogatoriu l-au dus la Amos Manor, directorul Shabak, care i-a spus, încă de când a intrat pe uşă, că îi garantează orice i-ar fi promis agenții.

Ariel le-a povestit că într-adevăr mama lui îl răpise pe Yossele, scoţându-l din ţară sub un paşaport fals, cu numele fetiţei Claudine, şi că băiatul fusese dus în Elveţia.

Informaţiile au parvenit anchetatorilor la Chantilly şi aceştia i-au spus Madeleinei că fiul ei a mărturisit totul şi că a nega în continuare adevărul va duce la condamnarea acestuia.

Întrebată dacă nu îi pasă de propriul ei fiu, femeia a răspuns că acesta „nu mai este băiatul ei” şi a rămas de neclintit.

După ore întregi de interogatoriu, agenţii Mossad s-au arătat şocaţi de tăria acestei femei. A fost momentul în care Isser Harel a decis să îşi încerce el însuşi şansele, fiind oricum şi ultima soluţie.

Dosarul consemnează scena în care Harel şi Ruth Ben-David s-au aşezat la masă, faţă-n faţă, fiind flancaţi de cei doi agenţi ai Mossadului, care vorbeau franceză şi care luaseră rolul de translatori.

Isser Harel a înţeles că femeia pe care o avea în faţă nu avea să cedeze în faţa niciunei ameninţări şi că nimic nu o speria. A fost momentul în care a adoptat o cu totul altă tactică de interogatoriu, experienţa lui de ofițer de informaţii spunându-i că, în acest caz, argumentele morale, de conştiinţă, pot avea mai mult impact asupra suspectei.

Era o femeie religioasă, dar asculta şi de logică. În plus, nu fusese toată viaţa ei o ultra-religioasă. Era o femeie inteligentă, subtilă şi asta trebuia exploatat.

„Reprezint guvernul israelian” i-a spus Harel, cântărindu-şi fiecare cuvânt. „Fiul dumneavoastră ne-a spus deja totul şi mai avem o serie de informaţii în plus. Majoritatea secretelor dumneavoastră ne sunt cunoscute. Îmi pare rău că a trebuit să vă aducem aici cu forţa. V-aţi convertit la iudaism, iar iudaismul înseamnă Israel. Fără iudaism, Israelul nu va supravieţui. Răpirea lui Yossele a dus la un val de sânge în Israel şi la lupte inimaginabile între evrei. Este o furie dezlănţuită împotriva ultra-ortodocşilor. Dumneavoastră aţi putea fi cauza acestui război civil. Dacă nu veţi înapoia băiatul, totul va fi înecat în sânge. Gândiţi-vă doar la ce i s-a putut întâmpla acelui copil! Poate este bolnav, poate este pe moarte. Cum v-aţi mai putea privi în oglindă şi cum v-aţi gândi la părinţii lui? Vă va urmări tot restul vieţii. Şi nu veţi fi niciodată iertată. Sunteţi femeie şi sunteţi mamă. Dacă cineva nu ar împărtăşi modul în care îl educaţi şi vi l-ar lua de lângă dumneavoastră, cum v-aţi simţi? Aţi mai putea să dormiţi noaptea? Nu suntem luptători împotriva religiei. Scopul nostru este să găsim acest copil şi să-l redăm părinţilor lui. Imediat ce o vom face, veţi fi liberă. Şi dumneavoastră şi fiul dumneavoastră. În plus, Israelul va fi din nou unit”, i-a spus Harel, aşa cum consemnează istoricii cazului. Harel a văzut pe faţa lui Ruth cum se lupta în interior cu ea însăşi. Trecea prin stări contradictorii şi agenţii Mossad au priceput că sosise momentul adevărului.

„Cum ştiu că sunteţi într-adevăr reprezentantul oficial al guvernului israelian? Cum pot să am încredere în dumneavoastră?”, i-a spus femeia directorului Mossad. Martorii spun că acesta fără să ezite, Harel i-a pus pe masa paşaportul lui diplomatic, cu numele său real, ceea ce i-a şocat pe agenţi. Să îşi decline adevărata identitate unei femei ca Ruth Ben-David era un risc enorm, însă Harel înţelesese că sinceritatea lui era singura carte pe care o mai putea juca. Era ultima şansă.

Uitându-se la stema embosată pe paşaport a Israelului, Ruth a izbucnit în lacrimi declarând: „Nu mai rezist! Băieţelul se află la familia Gertner, în New York, la numărul 26, pe Penn Street, în Brooklin. Îl cheamă Yankele”. Isser Harel i-a spus: „Imediat cum îl vom avea, veţi fi liberă”.

Scena care urmează este mai năucitoare decât tot ce avusese loc până acum. Ofiţerul de securitate al ambasadei Israelului, care era la New York, primeşte o cablogramă cu adresa, o verifică şi confirmă faptul că aici locuieşte familia respectivă, într-un cartier populat preponderent de membrii ai sectei haşidice Satmar. O altă cablogramă venită direct de la Ierusalim către ambasadorul israelian de la Washington îi cere să cheme FBI-ului să intervină şi să găsească băiețelul la adresa indicată.

Ofiţerul de securitate însuşi avea să sune la partenerii lui din FBI, dându-le toate detaliile despre copil. „Dacă tot ştiţi atâtea despre el, ce mănâncă, ce îmbracă etc…. de ce nu vă duceţi voi înşivă să-l luaţi?” avea să întrebe angajatul FBI. „Dă-mi autorizaţie şi îl luam!” i-a replicat ofiţerul israelian. FBI-ul a refuzat.

Americanii ezitau şi voiau să evite „isterizarea” acestei comunităţi influente în rândul evreilor, mai ales în perspectiva apropiatelor alegeri. Secta Satmar controla peste o sută de mii de voturi şi administraţia nu voia să-şi asume niciun fel de risc.

În Chantilly, Isser Harel îşi pierdea răbdarea. La miezul nopţii a pus mâna pe telefon şi a cerut imperativ să fie conectat cu ambasadorul israelian în SUA, Avraham Harman.

Când legătura a fost stabilită, a urlat în telefon: „Harman, sunt Isser Harel. Vreau să-l suni acum pe Procurorul General Robert Kennedy şi să îi spui în numele meu că vreau ca FBI-ul să îl ia pe băiat acum, în clipa asta!”.

Ambasadorul stupefiat i-a spus lui Harel că nu este cazul să vorbească aşa, mai ales că această convorbire ar putea fi interceptată.

„Cu atât mai bine!”, a replicat directorul Mossad. „Nu vorbesc numai cu tine, înseamnă!”. Ambasadorul a ezitat şi a încercat să-l prevină pe Harel asupra unui potenţial scandal diplomatic, care ar putea izbucni. „Nu ţi-am cerut opinia”, a replicat Harel. „Spune-i că, dacă nu acţionează imediat, acum, va fi responsabil de orice s-ar putea întâmpla!”.

Câteva ore mai târziu, Harel a primit un telefon de la New York. Consulatul oficial îl informa că Robert Kennedy a acţionat imediat, că o echipă a FBI, însoţită de agentul de securitate israelian, s-a deplasat la adresa din Brooklyn unde băiatul a fost într-adevăr găsit şi recuperat. Era Yossele.

Un tânăr reporter, pe care îl chema Elie Wiesel (şi care avea să fie ulterior câştigător al Premiului Nobel) l-a sunat pe ofiţerul israelian şi i-a spus „Am auzit că l-aţi găsit pe băiat!”. Ofițerul, obișnuit însă cu secretul, a negat vehement. Apropiaţii scriitorului spun că nu l-a iertat ani de zile.

Pe 4 iulie 1962 era zi liberă în Isarel. Avionul care l-a adus acasă pe băiatul dispărut de doi ani, a aterizat pe aeroportul Lod. Presa entuziastă a omagiat reuşita serviciilor de informaţii.

Isarelul s-a transformat rapid în singura ţară din lume în care o organizaţie secretă, care acţiona în umbră, era iubită şi admirată de o întreagă naţiune.

Un avocat celebru, Shlomi Cohen Zidon, a trimis o scrisoare deschisă prim-ministrului, Ben Gurion, mulţumindu-i pentru faptul că băieţelul fusese găsit. Ben Gurion i-a răspuns, tot public: „Ar trebui să mulţumim serviciilor noastre de informaţii şi mai ales directorilor lor, care au petrecut zile şi nopţi în această misiune, care nu s-au odihnit nicio secundă şi care nu au abandonat nici măcar atunci când colegii lor aproape renunţaseră şi nu mai credeau şi care au continuat să creadă până în clipa în care au găsit copilul şi l-au redat familiei lui, ceea ce n-a fost deloc uşor!”.

David Ben Gurion

În timp ce Israelul sărbătorea întoarcerea lui Yossele, la Paris, într-o mică petrecere dată de ofiţeri pentru directorul Mossadului, unul dintre ei a ţinut un toast: „Pentru băiatul care s-a întors la tatăl lui, pentru bărbatul de oţel care l-a găsit, pentru statul care ştie atât de bine să îşi protejeze cetăţenii”. Isser Harel a luat patul pliant acasă şi uneori se mai odihnea în el… în amintirea zilelor misiunii „Yossele”.

Odată ieşite la lumină toate detaliile, s-a aflat că Ruth Ben-David intrase în Isarel la bordul unei nave care venea de la Genova. Printr-o întâmplare, la debarcare, o familie de emigranţi cu o fetiţă, se luptau cu bagajele. Ruth a trecut graniţa israeliană însoţită de fetiţă şi în documentele oficiale, iar când a ieşit însoţită de Yossele, care sub straiele ultra-ortodoxe părea o fetiţă, n-a fost nimic suspect.

Yossele şi-a petrecut cei doi ani în şcoli ultra-ortodoxe din Elveţia şi din Franţa, însă în momentul în care căutarea băiatului a depăşit graniţele Isarelului, Madeleine l-a îmbrăcat din nou în haine de fată şi l-a dus în America, unde a fost ajutată de rabinul care conducea secta Satmar din New York. Acesta a delegat o familie din comunitate să aibă grijă de băiat, spunându-le că este un nepot din Argentina, aflat într-o vizită mai lungă, în SUA.

În urma acestei misiuni, agenţii Mossad au realizat că reţeaua clandestină a ultra-ortodocşilor împrăştiată pe tot teritoriul Americii şi în alte ţări europene era comparabilă cu un performant serviciu de informaţii. Majoritatea însă au fost şocaţi de capacităţile lui Ruth Ben-David în a se conspira: nu avea o adresă permanentă, purta asupra ei întotdeauna documentele cele mai importante, îşi schimba identităţile la fel de uşor precum alţii îşi schimba hainele.

Însă imediat după întoarcerea lui Yossele, Ruth a fost cuprinsă de sentimentul vinovăţiei şi îşi reproşa că trădase cauza şi încrederea cu care fusese investită. Când Isser Harel a decis să îi ofere un post in cadrul Mossadului, era prea târziu. Se retrăsese în cadrul ultra-ortodocşilor, iar trei ani mai târziu, avea să devină soţia rabinului Amram Blau care conducea cea mai fanatică din toate sectele, Naturei Karta.

 Ruth şi soţul ei, rabinul Amram Blau

Isser Harel şi Yossele Schumacher s-au întâlnit o singură dată, nouă ani mai târziu, când unul dintre autorii unei cărţi dedicate Mossadului a organizat o petrecere în cinstea fostului director şi l-a invitat şi pe Yossele.

Student în cadrul unei academii militare, divizia tancuri, Yossele i-a strâns mâna celui care îl găsise cu ani în urmă şi i-a spus: „Sunt profund mişcat. Isser Harel a fost cea mai importantă persoană din viața mea. Fără el, n-aş fi acum aici, cu dumneavoastră!”.

„Întorşi” acasă, aştept zilele în care ofiţerii Serviciului Român de Informaţii vor fi acuzaţi de orice… şi mai ales pentru că există.

Puţini vor înţelege ceva din „lecţia israeliană”, deşi am redat-o aici, in extenso… optimistă!