de Florin Luca

În epoca industrială, decenii la rând, era important să ai competenţe tehnice şi să ştii să le pui în practică. Acum, în era digitală şi a internetului, majoritatea sarcinilor tehnice de rutină sunt preluate de roboţi, maşini, iar competenţele asociate acestora nu mai stau la baza excelenţei profesionale.

Pentru a fi în top, este din ce în ce mai important să poţi să lucrezi plecând de la informaţii a căror fiabilitate trebuie să fie pusă în permanenţă sub semnul întrebării, să poţi să fii creativ, să lucrezi în echipă şi să ştii să comunici clar. În faţa vitezei cu care evoluează totul în jurul nostru, trebuie să ştim să ne adaptăm, să avem iniţiative şi să producem rezultate greu de anticipat.

De aceea, am spus-o şi cu alte ocazii, sistemul de învăţământ trebuie să fie orientat către satisfacerea nevoilor economiei şi inovaţie. Avem nevoie de competenţe noi care să izvorască din capacitatea noastră de a învăţa, gândi şi interacţiona. Există o mulţime de modele de competenţe dezvoltate de către experţii de resurse umane şi integrate în mai multe iniţiative.

Patru dintre ele se regăsesc însă în mod sistematic în toate conceptele elaborate până acum. Ele stau în centrul preocupărilor unor organizaţii internaţionale de anvergură, precum OCDE (inclusiv obiectivul de integrare în testul PISA, ce evaluează nivelul de educaţie al studenţilor din ţările membre) sau Forumul Economic Mondial de la Davos şi au reuşit să federeze cei mai mari actori mondiali din domeniul tehnologiei, cât şi autorităţi publice, precum Ministerul Educaţiei din Statele Unite.

Aceste patru competenţe ce vor permite omului să continue să creeze valoare alături de maşinile şi aplicaţiile pe care tot el le-a realizat sunt creativitatea, gândirea critică („critical thinking”), comunicarea şi cooperarea. Ele ne permit adaptarea în timp scurt la noi situaţii şi se sprijină pe o valoare federatoare ce a stat la baza constructiei multor civilizaţii de-a lungul istoriei: conştiinţa faţă de sine şi faţă cei din jur. Asociată acestor  patru competenţe comportamentale, conştiinţa permite dezvoltarea simţului etic, autonomia, competenţele tehnice sau capacitatea de a gestiona şi a naviga într-un mediu informaţional divers. Dar ce includ fiecare dintre aceste competenţe? Pe ce se sprijină şi cum se dezvoltă ele? Cum influenţează creşterea volumului informaţiilor şi cunoştintelor capacităţile de învăţare şi gândire ale elevilor şi studenţilor? Ce bune practici există la nivel internaţional? Încotro trebuie să se indrepte România din acest punct de vedere? După cum ştiţi, răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple deloc, dar pot fi găsite la interferenţa a trei argumente.

În primul rănd, niciuna dintre aceste patru competenţe nu este stimulată în societatea românească. Dacă la critici ne pricepem cu toţii, iar creativitatea este o calitate recunoscută la români, fără să facem prea mult caz că ne mai trebuie şi metodă, în ceea ce priveşte comunicarea şi cooperarea, stăm foarte rău, rău de tot… Să le analizăm pe rând…

Bineînţeles, toată lumea critică în România, dar puţină lume practică o gândire critică. Pentru că gândirea critică, aşa cum îi spune şi numele, se sprijină pe un raţionament de la general către specific şi de la specific către general. Ea are la bază ansamblul proceselor mentale pe care oamenii moderni le utilizează pentru rezolvarea problemelor, luarea deciziilor sau învăţarea unor noi concepte, sprjinindu-se pe curiozitate, deschidere şi flexibilitate în integrarea opiniilor celorlalţi, dar şi pe capacitatea de a identifica momentele când spiritul critic se impune. Pentru a ajunge aici, este nevoie de multă observaţie, discernământ prin identificarea elementelor cauzale şi logica argumentelor, prin măsurarea importanţiei acestora, plecând de la criterii precum adevărul, utilitatea, efectele pozitive sau negative sau găsirea unei soluţii adecvate la o problemă ridicată. Toate acestea pot fi realizate prin rezistenţă la stress şi o gândire rapidă, sprijinite de un spirit etic.

Pe de altă parte, se spune că suntem un popor creativ. Este adevărat, în parte, dar această creativitate trebuie stimulată şi gestionată cu metodă.  Să vedem de ce… Creativitatea este înainte de toate un proces mental ce permite fie transformarea originală a ceva ce există deja, fie producerea a ceva nou, inedit. Ea se sprijină pe inovaţie, originalitate, capacitatea de a imagina concepte şi conexiuni neobişnuite şi de a vedea eşecul ca pe o posibilitate de ameliorare permanentă. La baza consolidării creativităţii, conform experţilor, sunt patru factori:

• un factor cognitiv, ce integrează cunoştinţele, dar şi capacitatea de a asocia concepte existente sau de a identifica soluţii disruptive;
• o dorinţă înnăscută de a învăţa în permanenţă lucruri noi;
• o dimensiune emoţională, ce poate fi un stimulent sau un factor inhibitor. Este cunoscut că marile creaţii artistice au luat naştere în general atunci când autorii traversau momente cu o puternică încărcătură emoţională;
• mediul în care ai sau nu şansa să te naşti. Familia, şcoala, anturajul şi societatea joacă un rol foarte important din acest punct de vedere.

Comunicarea reflectă capacitatea unui emitent de a transmite un mesaj clar către un receptor, într-un anumit context, dar şi a unui receptor de a prelua în mod fidel un mesaj de la un emitent. Ea este deci bilaterală, derulându-se în ambele sensuri. Pentru aceasta, este important, pentru emitent, să ştie să transmită un mesaj prin adaptarea la calităţile receptorului. Iar pentru receptor să dea dovadă de suficient discernământ pentru eliminarea eventualilor ”paraziţi informaţionali” ce ar putea afecta înţelegerea proastă a mesajului. Iar în cazul ambelor părţi este importantă capacitatea de a da feed-back. Finalitatea acestei competenţe comportamentale este de fapt capacitatea de a răspunde pozitiv nevoilor unei persoane într-un mod deschis şi eficient. Ea se sprijină pe multă deschidere (acceptarea de noi idei şi concepte), empatie, crearea unui mediu securizat, atitudine pozitivă, adaptabilitate socială, cât şi pe capacitatea de a stimula şi inspira interlocutorii.

Cooperarea are la bază competenţele de comunicare, dar şi rezolvarea problemelor sau a conflictelor, negocierea sau modul de luare a deciziilor. Nu se poate ajunge la cooperare fără comunicare. Cooperarea duce la o interdependenţă pozitivă, în sensul că succesele celor din jur contribuie la propriul nostru succes. Pe de altă parte, nuclelul cooperării este ancorat în valori morale puternice. Prima dintre ele este conştientizarea obiectivelor comune, ce sunt indispensabile pentru a putea coopera. Apoi apare necesitatea unei motivaţii efective de concretizare şi aliniere a obiectivelor, fără de care tot demersul devine consumator de multe resurse şi energie. Este nevoie de o dorinţă lăuntrică de a coopera, fondată pe respect şi autonomie. Persoanele care cooperează trebuie să fie loiale, pentru că lipsa de loialitate distruge încrederea reciprocă şi efectele benefice ale potenţialei cooperări. Multiplele trădări din istorie, cât şi din societatea noastră contemporană nu ne avantajează din acest punct de vedere. Dar câteva calităţi vin în sprijinul unei bune cooperări: ascultarea activă (pentru a înţelege şi a se face înţeles), luarea deciziilor (inclusiv capacitatea de a realiza compromisuri rezonabile), construcţia de alianţe şi parteneriate, negocierea şi înţelegerea dinamicii discuţiilor. Cooperarea este exact opusul individualismului, care, potrivit mai multor studii internaţionale, este una dintre trăsăturile definitorii ale societăţii româneşti actuale. Dacă individualismul şi competiţia pot fi eficiente în situaţii cunoscute şi relativ simple, situaţiile complexe pot fi realizate numai prin cooperare. Aşa cum am spus-o şi cu alte ocazii, din păcate, majoritatea oamenilor competenţi din România nu ştiu să lucreze împreună. Fiecare încearcă să arate că este mai deştept decât celălalt. Puţini sunt cei care ştiu să asculte, să menţină o direcţie şi să intervină atunci când trebuie. Se face mult prea mult zgomot pentru nimic. Aici avem mult, foarte mult, de lucrat.

În al doilea rând, dezvoltarea acestor competenţe la nivelul întregii societăţi prin implementarea de soluţii alternative de învăţământ necesită mult curaj, adeziune şi consens. În mediul de afaceri, adaptarea se face mai repede: pentru evaluarea creativităţii, gândirii critice, comunicării şi cooperării există o multitudine de instrumente eficiente, iar companii private (în special cele aparţinând marilor grupuri internaţionale) au integrat în planurile lor anuale de formare profesională oferta generoasă de pe piaţă. La nivel de ţară însă, dincolo de lacunele cunoscute ale sistemului nostru de învăţământ despre care experţii au publicat suficiente studii pertinente în ultima perioadă, mai apar o serie întreagă de elemente observabile. În primul rând, creşterea volumului informaţiilor şi cunoştintelor nu a dus la o creştere a capacităţilor de învăţare şi gândire ale elevilor şi studenţilor. Apoi, în societate, dar şi pe băncile şcolii, oamenii nu sunt deloc motivaţi să analizeze propriile cunoştinţe, practici şi metode de lucru. Evaluarea propriilor competenţe comportamentale („soft skills”) este un exerciţiu aproape inexistent. În sfârşit, este cunoscut că rezultatele din învăţământ cresc exponenţial prin intermediul interacţiunilor şi a muncii colaborative, a stimulării atenţiei, feed-back, angajament activ, consolidarea cunoştinţelor sau modele pedagogice alternative. În legătură cu acestea din urmă, este de urmărit în mod special metoda Montessori, ce respectă diferenţele specifice fiecărui copil, stimulând iniţiativa şi încrederea în sine, de la care se pare că s-au inspirat şi fondatorii Google şi Amazon. Plecând de la această metodologie pedagogică, autonomia copiilor şi a capacităţilor lor de liber arbitru este dezvoltată de şcoli ce o au ca sursă de inspiraţie pe cea de la Sudburry Valley. Aici sunt dezvoltate motivaţia individuală de a găsi propria cale în viaţă şi simţul răspunderii. Principiul este simplu: nimeni nu ne învaţă să mergem sau să vorbim, dar totuşi reuşim s-o facem pentru că ne-o dorim! Montessori şi  Sudburry Valley au generat şi alte modele, precum cel finlandez, care de câteva decenii a întors spatele sistemului elitist din educaţie şi a regândit fundamentele acestuia. Acest lucru a făcut ca Finlanda să se poziţioneze de câţiva ani buni în fruntea clasamentului PISA. Mai nou, Finlanda a renunţat la studierea materiilor clasice la şcoală, preferând mai degrabă o abordare holistică pe teme. De exemplu, tema studierii celui de-al Doilea Război Mondial poate aborda, dincolo de istorie, economia, geopolitica şi diplomaţia vremii, problemele matematice şi fizice ale unei rachete, compoziţia ei chimică, efectele acesteia asupra anatomiei corpului uman în funcţie de distanţă şi magnitudine…

În al treilea rând, există o nevoie socială organică de căutare şi evanghelizare a adevărului. O vedem în fiecare zi, libertatea de expresie generează dezbateri ce incită la intoleranţă şi lipsă de respect. Apare astfel nevoia identificării adevărului şi a diferenţierii sale de ceea ce este fals. Acum, reţelele sociale sunt din acest punct de vedere veritabile obstacole în identificarea adevărului. Iar pentru a supravieţui, majoritatea mass-media cedează şi se îndreaptă către ceea ce este facil, mulţumindu-se să atragă atenţia, să facă scandal, în loc să ancheteze, să aşeze informaţiile intr-o anumită perspectivă, să caute cuvântul potrivit şi adevărul. Pe de altă parte, mulţi profesori, sufocaţi de informaţii şi lipsa de resurse, nu mai găsesc energia să-i înveţe pe elevi şi studenţi ceea ce este esenţial: metoda căutării adevărului. Iar acest lucru nu este chiar atât de simplu de realizat in zilele noastre. În primul rând, pentru că suntem bombardaţi de informaţii. Apoi, pentru că adevărul se demonstrează pe cale logică sau prin fapte, elemente concrete, statistici şi experienţe ce validează un raţionament. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu corelaţiile şi sub nicio formă cu coincidenţele. Totuşi, aceasta se întâmplă destul de des la noi la nivelul ştiinţelor sociale şi aproape mereu în dezbaterile publice. Nu trebuie să ne mulţumim nici cu proclamarea adevărului ca rezultat al unui raport de forţe. Adevărul evoluează cu cercetarea, ce generează dovezi mereu provizorii ale unei teorii pe care o putem considera ca adevărată atât timp cât consecinţele sale sunt verificabile şi niciun alt fenomen nu o contrazice. De asemenea, adevărul este doar rezultatul provizoriu al unui consens ce se creează la nivelul unui grup cât mai mare posibil de experţi cu competenţe recunoscute, oneşti şi independenţi. Doar atât. În sfârşit, aşa cum spuneam mai sus, trebuie învăţat modul de practicare a gândirii critice, a îndoielii, a căutării cu obsesie a dovezilor. Este o responsabilitate extrem de dificilă, exigentă, ce ne poate îndrepta să ne orientăm chiar împotriva propriei noastre naturi şi să ne întrebăm ce pot să gândească cei din jurul nostru. Dar dacă acest lucru nu se realizează, în familie şi la şcoală, consecinţele pot fi dezastruoase: tineri prost instruiţi vor deveni adulţi prost informaţi, care vor pune facilitatea şi distracţia înaintea cunoaşterii, senzaţionalul înaintea adevărului, convingerile înaintea raţiunii şi egoismul în faţa toleranţei. Democraţia nu va putea rezista într-un astfel de scenariu.

Dar dacă creativitatea, gândirea critică, comunicarea şi cooperarea vor fi dezvoltate cu mult curaj, având o grijă evanghelică pentru adevăr, niciunul dintre aceia care cultivă acum lipsa de educaţie şi scandalul nu va supravieţui. Iar noi vom avea un viitor. Un viitor a ceea ce suntem!

Florin Luca este CEO la GAC Innovation East Europe

www.zf.ro