de Florina Vevera

O analiză mai veche a German Marshall Fund începe cu această propoziție. Ea subliniază că faptul că Agenția Națională pentru Securitate a SUA îi interceptează pe liderii lumii este unul cât se poate de educativ. ”Arată partea ascunsă a relațiilor internaționale. Spionarea altor guverne – inclusiv a celor prietene – este un stâlp al politicii externe moderne și o unealtă vitală în protecția împotriva amenințărilor asupra securității moderne cum ar fi crima internațională, terorismul, atacurile cibernetice, traficul de droguri, schimbările climatice și furtul de tehnologie. Așa cum se spune, prietenii de azi pot deveni inamicii de mâine.”

SUA adună informații despre aliații săi așa cum și aliații adună informații despre SUA. Există totuși reguli de bază diferite pentru prieteni și pentru inamici. Unele dintre mijloace folosite împotriva inamicilor în mod normal nu sunt folosite împotriva prietenilor: această regulă a fost întotdeauna respectată – sau cel puțin foarte rar încălcată. De exemplu nu se intră ilegal într-o țară aliată, în clădirile instituțiilor sau în casele oficialilor, și nu se plantează microfoane.Acuzațiile lui Snowden legate de microfoanele din birourile UE și din unele ambasade aliate nu s-au verificat: intruziunea fizică ca regulă a fost exclusă. De asemenea, deși se obișnuiește cultivarea de contacte la nivel înalt într-o țară aliată, nu se recrutează oficiali de rang înalt ai țării respective ca agenți de informații.

Dar tehnologia modernă a estompat limitele: de multe ori nu este nevoie de prezența fizică. Și greșeli pot fi făcute: ar fi de înțeles cum de mobilul Angelei Merkel a fost spionat atunci când abia venise din Germania de Est și o perioadă după, dar este destul de clar că acestă monitorizare trebuia încheiată după ce a devenit unul dintre liderii CDU și apoi Cancelar al Republicii Federale Germania.

Președintele Obama a avut dreptate când a spus, în discursul său despre programele NSA, că ”dacă nu există un scop de securitate națională obligatorie – nu vom monitoriza comunicațiile șefilor de stat sau guvern ale aliaților și prietenilor apropiați”. A introdus totuși avertizarea legată de „existența unui scop de securitate națională obligatoriu”, ceea ce ar putea defini anumite circumstanțe deosebite.

Ne aducem aminte de Cancelarul Willy Brandt și spionul HVA, Günther Guillaume – atunci existau toate motivele să interceptezi comunicațiile Cancelariei, posibil și pe ale lui Brandt, din moment ce serviciile americane nu știau inițial în cine să aibă încredere din Cancelarie, în BfV sau în BND. Oamenii nu își amintesc de relaxarea sau ignoranța lui Brandt în unele probleme, nici de germano-americanul Hans Hirschefeld, un fost consultant al OSS, spion KGB, care era secretarul de presă al lui Brandt. Hirschfeld a demisionat când a fost identificat de FBI, dar nu s-a întors în SUA și nu a fost niciodată pus sub acuzare.

Un alt exemplu ar putea fi cel cu privire la suspiciunea că un consilier de-al lui De Gaulle era spion sovietic. J.J. Angleton ii suspecta pe câțiva dintre consilierii lui De Gaulle, începând cu Constantin Melnik. Suspiciunile erau nefondate, dar au dus la scrierea unei cărți de către Leon Uris și apoi la realizarea unui film de Alfred Hitchcock, Topaz. Topaz a existat într-adevăr, dar era George Pâques. Curios, unul din superiorii lui Paques a fost Ivan Agayants, care mai târziu a creat unitatea de dezinformare a KGB-ului, asupra căruia teoriile lui Golitsyn erau extrapolate. Deși suspiciunile lui Angleton erau nefondate, pentru a le verifica, CIA a fost îndreptățita să spioneze birourile lui De Gaulle și ale premierului său.

Snowden se poate să nu fi primit niciun ajutor din partea Rusiei înainte de zborul său către Hong Kong și apoi la Moscova, dar când a devenit oaspetele Rusiei, lucrurile s-au schimbat. Cine nu și-ar dori accesul la întreaga colecție de documente ale lui Snowden? Nu e foarte ușor ca rusii să obțină accesul la acestea, chiar și dacă se lasă impresia că Snowden lucrează pentru ei. Insă, probabil că nu au nevoie de el ca să le ofere căile de acces: trebuie doar să-l spioneze 24 din 24. Și fie că vrea sau nu, Snowden este acum îndatorat Moscovei.

Ca o morala, este cineva convins că încredințând metadatele persoanelor juridice private protejează mai bine intimitatea cetățenilor?

Problema nu este să faci concesii politice și să mulțumești pe toată lumea din jur.

Războiul Rece s-a încheiat, dar cazurile cu spioni care implică oficiali occidentali continuă în țările Vestice.