de Florina Vevera

Există o singură Europa, dar asta nu înseamnă că nu există variații și că toate țările sunt la fel, ca să numai vorbim că ele au o istorie și o cultură diferită. Sunt egale în fața legii UE, dar nu sunt egale din punct de vedere economic și nu vor fi niciodată, deși se speră ca diferențele să fie diminuate.

Germania este mamutul economic al UE, dar chiar și de-a lungul ultimei crize economice, diferența dintre venitului pe cap de locuitor între cetățenii altor țări și cei ai Germaniei este mult mai mică decât era înainte de aderarea lor la UE. Tările din estul Europei au trecut rapid de la dominația sovietică, o economie la comandă, cu niveluri de trai foarte scăzute, la statutul de membru UE și o bogăție fără comparație.

Că toți economiștii spun că „sudul Europei are nevoie de inflație pentru a crește” este pur și simplu neadevărat. Numai unii neo-Keynesieni spun asta, dar teoriile lor au prea puțin de-a face cu Keynes, care a pledat în mod rezonabil pentru deficitele bugetare conjucturale pentru a reporni creșterea și în mod sigur nu a susținut deficitele structurale mari.

Înainte de a intra în UE, Spania, Portugalia și Grecia erau țări în curs de dezvoltare. O mare parte a forței lor de muncă nu aveau altă șansă decât să emigreze în restul Europei. Indiferent de dificultățile din zilele noastre, nivelul de trai în aceste țări este mult, mult mai înalt decât pe vremea lui Franco, Caetano și a tinerei democrații grecești. Toate aceste țări erau dictaturi, și intrarea în UE a ajutat consolidarea democrației.

Ar trebui să ne amintim cum lucrează Euro. Europenii au încercat să rezolve contradicția dintre o agenție monetară unitară centralizată și politicile fiscale naționale prin încorporarea în Tratatul Maastricht a ceea ce ei au numit ”criteriile de convergență”, de exemplu deficitul maxim de buget per PIB și rata datoriei per PIB, pentru a evita ca acele țări în curs de dezvoltare să trăiască pe spinarea celor care încearcă să-și echilibreze bugetele.

Trebuie fie să se renunțe la Euro și să renunțe la avantaje, sau să se păstreze și să se asume responsabilitățile fiscale. Nu se poate să le ai pe amandoua. Indiscutabil Germania și Franța au fost primele care au încălcat regula, dar Germania rapid a făcut amendamente. Sub mecanismul Euro, Germania a sfârșit prin a plăti pentru alții. Este clar că Germania a profitat enorm de pe urma Euro, crescându-si comerțul cu alte țări EU din momentul în care Euro a devenit moneda comună, dar alte țări au făcut la fel. Deși, în timp ce Germania a încercat să își echilibreze bugetul și a adoptat politici care au încurajat creșterea economică, alții au făct exact invers.

Grecii sunt bineînțeles, nefericiți în circumstanțele actuale, dar mulți dintre ei au fost de acord cu politicile prin care guvernul a angajat oamenii doar ca să le obțină voturile, ajungând ca 50% din populație să lucreze pentru stat ceea ce bineînțeles nu este sustenabil: nu bancherii greci au cules fructele acestor politici, ci o mare parte a populației. Un guvern conservator a ajuns să falsifice conturile naționale, iar ziua plății a veni într-un final. Instituțiile UE au fost deficitare în îndeplinirea obligațiilor de monitorizare, iar majoritatea țărilor UE au decis să închisă ochii la ceea ce se întâmpla: toată lumea plătește prețul acum.

Germania fiind cea mai mare economie și cu deficite foarte mici, sfârșește prin a plăti factura pentru toată lumea, sau cel puțin o parte din ea, dar este de asemenea în interesul ei ca restul Eurozonei să iasă din criză, deoarece Germania nu poate face comerț decât cu țări care iși permit să cumpere de la ea. Dacă mergi să obții un împrumut de la bancherul tău, nu îi vei spune că vei folosi banii ca să pariezi la cazino sau ca să arunci banii pe fereastră: el se va asigura că nu vei face asta. Asta este tot ce face Germania, nu vrea să arunce banii pe ”apa Sâmbetei”. Guvernatorii BCE, Trichet și Draghi susțin acest lucru, între timp sfătuiesc Germania să cheltuiască mai mult, dar în limitele Tratatului de la Maastricht.

Zona Euro este în risc de deflație, iar BCE, care este însărcinată cu stabilitatea prețurilor de ambele părți, folosește măsuri stimulative care sunt permise de Tratatele EU pentru a evita deflația și pentru a se întoarce la o rată a inflației în UE de aproximativ 2%. Dar Franța riscă totul cu un deficit bugetar care a crescut la 4,4% din PIB, comparativ cu ținta de 3%, iar cifra este în creștere.

Economia spaniolă a început să-și revină, și chiar și cea greacă s-a stabilizat. Ambele au trebuit să fie salvate, împreună cu Portugalia și Irlanda.

Portugalia a început să își revină în ciuda falimentului celui mai mare al doilea grup bancar din țară, în timp ce Irlanda aproape a scăpat de criză. Dar șomajul rămâne mare și va mai dura până va reveni la valori acceptabile.

Acestea fiind spuse occidentalilor nu le va fi frig la iarnă. Dar nu așa stăteau lucrurile în vârful crizei și nici atunci când au început să-și revină.