de Florina Vevera

Egiptul a cerut, acum patru luni, o extindere geografică a coaliției anti-Statului Islamic, care să poată interveni și în Libia sau în oricare altă țară MENA, amenințată în mod direct de terorismul Statului Islamic.

În Egipt, conducerea Frăției Musulmane s-a dovedit a fi un dezastru, după ce fostul președinte Morsi s-a declarat deasupra legii și a judecătorilor și după ce a umplut toate instituțiile statului cu membri ai Frăției Musulmane (FM) și salafiști. Mișcările liberale, seculare și semi-seculare, susținute se pare de majoritatea populației, în absența oricăror prevederi constituționale care să permită punerea sub acuzare a președintelui și după eșecul negocierilor, au convins armata să intervină și să susțină un regim interimar. Noul regim interimar a avut și susținerea elitei din perioada Mubarak, care îi urăște pe membrii FM. Deși acestui regim interimar nu trebuia să i se dea un cec în alb – singura solicitare care ar fi trebuit sa-i fie adresată ar fi trebuit să fie aceea de a-și respecta promisiunile cu privire la instituțiile democratice și ținerea în frâu a brutalității poliției – reacția administrației Obama a fost dezamăgitoare atât pentru Egipt cât și pentru SUA; Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuweit-ul înlocuind ajutorul american. SUA a aplicat totuși unele sancțiuni care, fără să slăbească în mod serios Egiptul, au trimis unele semnale greșite cum că SUA ar susține, mai mult sau mai puțin, FM – atunci când au solicitat ”includerea tuturor”. Prietenii și aliații SUA din Orientul Mijlociu au reacționat negativ la această politică ce a arătat o lipsă totală de claritate.

Pe de alta parte,de la răsturnarea lui Morsi, o singură sentință la moarte a fost dusă la bun sfârșit, aceea a unui membru FM, care a aruncat de pe un acoperiș și a omorât un tânăr anti-FM. Scena a fost filmată de pe o clădire, mai înaltă, alăturată.

Evadarea în cadrul căreia Morsi și alții au scăpat a fost rezultatul unui atac din afară asupra închisorii. Deși unele aspecte ale evadării rămân obscure, gardienii au fost într-adevăr uciși de membri FM și Hamas. Nu s-a dovedit la tribunal că Mohamed Morsi a fost direct sau indirect implicat în aceste omoruri.

Poate ar fi mai bine ca Egiptul să renunțe la astfel de procese (comune) și la sentințele la moarte aplicate în masă și să se concentreze în lupta împotriva terorismului.

În prezent nu există nici o alternativă la Abdel Fattah al-Sissi ca lider al Egiptului și nici o alternativă la Egipt ca putere majoră în Orientul Mijlociu. Abuzurile asupra drepturilor omului trebuie într-adevăr condamnate indiferent cine este autorul lor, dar nu prin tăierea legăturilor cu Egiptul se va reuși influențarea situației de acolo. Egiptul a adoptat o constituție, care este în mod clar mult mai bună decât a altor state din Orientul Mijlociu, dar fără un parlament ales în mod liber și cu instante judecătorești și poliție extrem de represive (nu este o invenție a lui Sissi, așa s-a întâmplat de-a lungul întregii istorii moderne a Egiptului) această constituție nu va garanta nici libertatea, nici democrația.

Actele teroriste au crescut abrupt din momentul în care Sissi a ajuns al putere, dar terorismul Bayt Al-Maqdis (în prezent Regiunea Sinai a Statului Islamic) a început încă de pe vremea lui Mubarak. De fapt, Egiptul a fost afectat de mult timp de terorism, cu Frăția Musulmană sub conducerea lui Nasser (FM a renunțat la terorism la începutul anilor 70) și cu vlăstarele lor, Gamma Islamiyya și Tanzim Al-Jihad (care s-a alăturat Al-Qaeda în timpul conducerii lui Ayman Al-Zawahiri). Ce face ca acest terorism să fie și mai periculos astăzi este internaționalizarea sa și atitudinea pasivă a Hamas.

Egiptul are nevoie de arme de la administrația Obama. Acestea nu prea pot fi folosite împotriva FM, dar pot fi folosite împotriva terorismului din Sinai și atunci când este nevoie în Libia și acum în Yemen, unde Egiptul este parte a coaliției care ține sub control în regiune ambițiile hegemonice ale Iranului.

A pretinde că represiunea ”saudiților și a dictaturii egiptene mai blânde a lui Hosni Mubarak” a dus la apariția al-Qaeda și a făptașilor atacurilor din 9/11 este o simplificare grosolană.

Două din cele mai presante nevoi ale Egiptului sunt atât reforma poliției cât și reforma sistemului judiciar. Ambele reprezinta instituții extrem de represive cu metode și căi moștenite din trecut – nu de la Morsi sau Mubarak, ci din vremuri îndepărtate, acelea ale lui Nasser și a monarhiei care l-a precedat.

Nici schimbarea condițiilor economice nici a celor sociale, nici înnoirea discursului religios nu vor fi suficiente luate separat. Trebuie să meargă mână în mână, în același timp cu democratizarea sferei politice.

Cred că principalele obstacole în fața democratizării sunt autoritarismului, modul birocratic de a rezolva problemele, practicile și tradițiile politiei și a instantelor judecătorești (statul de drept ar trebui să fie pentru toată lumea), etc. Religia în sine nu este nu factor negativ, dar interpretările fundamentaliste și într-o oarecare măsură cele conservatoare sunt și, de asemenea, tot așa sunt și practicile unor grupuri care folosesc religia în scopuri politice.

Ceea ce Islamul nu a avut niciodată a fost o reformă. O astfel de reforma a avut loc în Europa după ce Papalitatea și-a pierdut din influență, iar dogma romano-catolică a fost respinsă – ceea ce a dus la dezvoltarea capitalismului. În ciuda contra-reformei, Biserica catolică s-a adaptat în final noilor timpuri. Dominarea otomană asupra Orientului Mijlociu și Africii de Nord a împiedicat pentru mult timp dezvoltarea statelor națiuni în aceste zone, dar de asemenea a bulversat religia. Dar Islamul va evolua odată cu evoluția societăților majoritar musulmane. Există bineînțeles amenințarea fundamentalismului islamic, care împreună cu așa numitul Stat Islamic vrea să revină la era dinaintea statului națiune – așa cum și-o imaginează, mai degrabă, decât așa cum este în realitate. Lucrul pe care această formă de jihadism fundamentalist îl face este să forțeze musulmanii și instituțiile religioase musulmane să își re-examineze dogma și practicile. Asta propune Sissi, dar nu va avea succes dacă statul rămâne represiv.

Lumea nu poate ignora Egiptul. În același timp, nu poate rămâne tăcută în fața abuzurilor.