de Florina Vevera

Deși când și dacă va avea loc o înțelegere privind problema nucleară a Iranului, conflictul israelo-palestinian și intrarea Turciei (cel mai convenabil punct de tranzit) în UE ar schimba bineînțeles situația, disponibilitatea (și perspectiva livrării) gazelor de șist americane pare singura soluție cu o aplicabilitate aproape imediată. Observatorii urmăresc îndeaproape progresul Acordului de asociere între Ucraina ( un alt punct important de tranzit ) și UE. Da, este o discuție legată de costuri, dar infrastructura poate fi dezvoltată, nu pentru a înlocui gazul Rusesc, ci pentru a evita ca Gasprom să devină un cvasi-monopol.

Gazele de șist americane vor fi transportate în Europa cu navele, o tehnologie care a fost dezvoltată acum mult timp și a permis Algeriei să vândă cantități importante de GNL Statelor Unite, Franței, și care este de asemenea folosită și de Qatar. Deși unele țări, precum Franța, au interzis explorarea gazelor de șist și a petrolului, companiile lor, ca GDF Suez din Franța (GDF Suez este cel mai mare importator european de GNL și cel mai mare vânzător la nivel mondial de GNL cu un portofoliu de 16 milioane de tone anual), sunt destul de active în exploatarea gazelor de șist în SUA și și-au pregătit deja planuri pentru infrastructura portului din Franța și cel puțin dintr-o altă țară din Europa. Agenția Internațională a Energiei se așteaptă ca SUA să devină cel mai mare exportator de gaze naturale până în 2020 (și cel mai mare exportator de petrol, de asemenea), deși consideră că aceste exporturi se vor plafona la scurt timp după.

”Statele Unite este hotărâtă să depășească, anul acesta, Rusia ca cel mai mare producător mondial de petrol și gaze naturale, o schimbare uimitoare care va remodela piețele de energie și va eroda influența țărilor tradițional bogate în petrol”, scria The Wall Street Journal, pe 2 octombrie 2013.

Depozitele de petrol și gaze de șist au alimentat o revenire a SUA care era de neimaginat acum un deceniu. Rusia între timp s-a luptat să își mențină producția de energie și mai are încă până să adopte noile tehnologii cum ar fi fracturarea hidraulică, care a mărit rezervele americane.

Ascendența americană vine pe fondul faptului că Rusia se luptă să își mențină producția de energie și mai trebuie să adopte noi tehnologii.

Încă din mai 2013, Departamentul pentru Energie american a autorizat proiectul Freeport LNG în Texas pentru exportul către țări care nu au înțelegeri comerciale cu Statele Unite, inclusiv Japonia și membrii UE. A fost o prima astfel de aprobare care să fie acordată timp de doi ani și doar a doua acordată vreodată.

Douăzeci și șase de centrale GNL americane propuse au aplicat la Departamentul de Energie pentru permise de export, dar numai uneia –  Cheniere Energy’s Sabine Pass din Louisiana – i s-a acordat permisiunea să vândă către țări care nu au înțelegeri economice cu SUA. Departamentul pentru Energie american a declarat că va parcurge toate aplicațiile în ordinea sosirii. Japonia este deja cel mai mare importator de GNL la nivel mondial, iar paralizarea industriei sale nucleare de accidentul de la Fukushima Daiichi din 2011 a dus doar la o creștere a cererii.

Freeport a semnat contracte să își vândă gazul către Osaka Gas și Chubu Electric din Japonia și BP din Marea Britanie. Proiectul de export este deținut de un consorțiu incluzând Osaka Gas și pe Michael Smith, fondatorul și directorul executiv. Separat, companii japoneze și europene au declarat că vor investi miliarde de dolari într-un alt proiect de export de gaze propus, Uzina LNG Cameron din Loiusiana în valoare de 10 bn de dolari. Mitsui, Mitsubishi și Nippon Yusen din Japonia și GDF Suez din Franța, care au fost deja de acord să cumpere LNG de la Cameron, finanțeaza construcția în schimbul a 49,8% din acțiuni.

În iunie 2013 reprezentanți ai consorțiului din Azerbaijan, Shah Deniz II, au aprobat Conducta Transatlantică (TAP). TAP cu o lungime de 870 de km se va conecta cu Conducta Trans-Anatoliana (TANAP) aprobată anterior, care traversează Grecia, Albania și Marea Adriatică pentru a livra 10 bilioane de metri cubi (cu extindere la 20 de bilioane de metri cubi) de gaze azere către Italia, și ulterior, către alte țări ale Uniunii Europene. Având în vedere obiectivele politice americane și europene pentru diversificarea surselor de gaze naturale pentru Europa, TANAP și TAP trebuie privite ca succese.

Dependența  Europei și a altor state de gazul rusesc este aproape să fie redusă, deși nu încape îndoială că Gazprom va rămâne un jucător major.

Polonia ar putea, de asemenea să devină un important producător de gaze de șist fără să contravină legislației de mediu a Uniunii Europene.

Pentru a răspunde unei întrebări potențiale legate de costuri: ele sunt destul de mari, dar datorită gazelor de șist, prețul gazelor naturale la nivel mondial au scăzut. Prețurile gazelor naturale au încetat să mai fie legate de prețul petrolului, iar exportul de gaze americane ar putea scădea cu încă 35% în următorii 4 ani, dar diferența de preț va fi cu siguranță absorbită de investiții în infrastructură, deși o parte din ele vor fi efectuate de guverne (drumuri,etc.) când va fi nevoie. Țări ca Franța care a importat GNL timp de 40 de ani (din Algeria) au un avantaj în acest sens, deși ei trebuie să își extindă per ansamblu facilitățile.

Statele Unite au rămas în urma Europei în termeni de folosire a GNL, dar prețurile europene pentru GNL sunt încă aliniate cu cele ale petrolului – lucru care este bineînțeles în interesul Qatarului, Rusiei, Algeriei, etc., pentru că prețul petrolului pe termen lung poate doar să crească (deși ele pot scădea temporar ca rezultat al încetinirii creșterii economice a Europei, Chinei, Indiei, etc).

Nu se pariază foarte mult pe dezvoltarea exploatărilor de gaze de șist în Europa, cel puțin nu pe termen scurt, pentru că grijile legate de mediul înconjurător sunt încă un impediment aici. Europa ar trebui să-si accelereze diversificarea surselor sale de gaze naturale și sa se orienteze și către gazele de șist din SUA, Canada și atunci când va fi posibil din Ucraina și Polonia, Qatar, Algeria, poate mai mult către Norvegia etc. Dar acest lucru nu se va obține peste noapte chiar și cu noua senzație de urgență – criza din Ucraina. Cota de gaze naturale din achizițiile de energie necesare manufacturii industriale este semnificativ mai mare în Europa decât în SUA. Algeria este tradițional un important furnizor de GNL către anumite țări din Europa. Algeria a exportat GNL în Europa timp de decenii, dar exporturile către USA s-au îngreunat după o dispută legată de prețuri. Ultimele vești bune sunt acelea că rezervele probabile de gaze naturale ale Algeriei aproape s-au dublat încă de la începutul anului trecut. Ucraina este și ea un potențial major producător de gaze de șist.

În timp ce Franța este intransigent opozantă fracturării – chiar și explorarea petrolului și a gazelor de șist este interzisă – aici electricitatea nucleară are un rol mai important decât în orice altă țară din lume – industria nucleară de producere a electricității, pune la dispoziție peste 80% din totalul de consum de energie al țării.

Ultimul aspect, dar nu cel din mai putin important, schimbarea cursului de gaz din Germania și alte țări către Ucraina este mai ușor de zis decât de făcut, deoarece conductele și stațiile de compresie nu au fost create pentru schimbarea cursului – dar este bineînțeles teoretic posibil.

În problema dependenței de gazul rusesc, toată lumea știe că SUA nu vor putea exporta GNL din gazele de șist în cantități mari înainte de 2017.

P.S. Polonia a inaugurat ieri un terminal GNL în valoare de 870 milioane de euro.