de Florina Vevera

Administrația Obama se păcălește singură. În timp ce Rusia este cu adevărat îngrijorată de expansiunea Statului Islamic și de recrutarea jihadiștilor din Caucaz, ultimele mișcări ale lui Putin arată că nu este gata să renunțe la Assad, și propune în schimb o mare alianță împotriva Statului Islamic, care să-l includă pe Assad și, posibil, Iranul și Hezbollah-ul. Rusia a spus adeseori că nu este ”devotată” lui Assad, dar este în mod clar ”devotată” poziției sale în Siria, singura ei aliată arabă și gazda bazei navale Tartus, ca parte a planurilor sale de creștere a prezenței în Mediterana, așa cum este subliniat în Noua Strategie Maritimă a Rusiei. Rusia ar accepta un înlocuitor pentru Assad, dar nu exista unul. Dovada consta în accelerarea susținerii militare a lui Assad de către Rusia. Planul lui Putin, care urmează să fie dezvăluit la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, se aseamănă cu Comunicatul I de la Geneva, cu o variație importantă însă: guvernul sirian ar deveni executivul tranziției de după cooptarea opozanților ”acceptabili”, iar Assad ar rămâne președinte până ce vor putea fi organizate noi alegeri.

Așa cum am subliniat de nenumărate ori, în Siria, sediul real al puterii este la președenție, cu controlul acesteia asupra forțelor armate și a serviciilor de securitate, nu la guvern, care în principiu realizează sarcinile tehnice. Alegeri libere sub președenția Assad este un oximoron. Administrația Obama ar trebui să susțină opoziția moderată, reală din Siria (coaliția națională și FSA) mai degrabă decât să încerce să creeze o forță siriană cu rolul exclusiv de a lupta împotriva Statului Islamic. Lărgirea forțelor siriene nu va rezolva problema: ignorarea priorității majorității siriene, cea de a scăpa de regim. Rusia nu va ajuta ”pașnic” la înlăturarea lui Assad în timp ce SUA și aliații se vor lupta cu Statul Islamic.

Sistemele de apărare aeriene și aparatele de zbor care sunt desfășurate la baza Bassil al Assad, la sud de Latakia și o altă locație apropiată, nu înseamnă neapărat un rol militar direct al Rusiei, deși ar putea deveni la un moment dat dacă se dovedește necesar. Rolul principal al acestor active militare ar putea fi pentru protejarea Tartus, dar instalarea sistemelor de apărare aeriene ar putea foarte bine să constituie un avertisment că bazele (Tartus și Bassil Al-Assad) vor fi protejate nu numai împotriva atacurilor jihadiștilor, ci și că Rusia nu va tolera atacuri aeriene aliate în zonă.

Introducerea de forțe convenționale ruse într-o operațiune out-of-area reprezintă o deviere de la comportamentul obișnuit. Sunt foarte multe în joc, din perspectiva Rusiei, iar Rusia joacă pentru succes în misiunile sale militare. Coordonarea misiunilor militare este necesară pentru prevenirea accidentelor și atacurilor unuia împotriva celuilalt. Dar prezența armatei ruse complică soluționarea conflictului, care de cele mai multe ori se găsește în teren.

Cererea ca Assad să fie judecat ca și criminal de război a făcut ca încheierea conflictului să fie cu atât mai dificilă. Povara pe care Vestul trebuie să o suporte este să discearnă ce fel de formă de stat și-a imaginat Putin pentru Siria. Scopurile sunt comune sau divergente.

Activele militare rusești care sunt desfășurate sunt esențiale mai ales în Tartus și o bază militară la sud de Latakia și par esențialmente – cel puțin în acest moment – destinate apărării Tartus, o baza rusă de acostare pe lungă durată, care arată din ce în ce mai mult ca o bază navală cu drepturi depline. Dacă angajamentul militar rus va fi extins la participarea directă rămâne de văzut și probabil nu s-a hotărât încă.

Planul Putin, așa cum va fi prezentat la Adunarea Generală ONU include cooptarea opozanților „selectați” în guvernul sirian, în același timp menținându-l pe Assad ca președinte până ce guvernul va organiza alegeri.

Interesele SUA/Vestului și ale Rusiei nu sunt convergente decât în ceea ce privește Statul Islamic și problema Al-Nusrah și cu privire la nevoia de a păstra unitatea și integritatea teritorială a Siriei, așa cum a reafirmat Kerry la Londra și Berlin. Viziunea Rusiei este că regimul Assad este singurul bastion imaginabil împotriva jihadiștilor. Viziunea SUA/Vestului este până acum că Assad este parte a problemei, nu soluția.

În ceea ce privește problema plecării lui Assad, Kerry a afirmat la Berlin: ”ceea ce am spus nu a fost diferit de ceea ce oricare dintre noi spunem de mai mult de un an. Am spus în mod constant că în cadrul procesului recomandat de Geneva I, pe care Rusia l-a semnat, există un proces de tranziție. Acum, acesta trebuie să fie definit prin negociere. Nimeni nu știe care este răspunsul corect. Nici măcar eu nu vă pot spune asta azi. Dar majoritatea oamenilor au acceptat că pentru a se ajunge undeva nu va dura doar o zi sau o săptămână, ci va dura mult mai mult. Nu știu care va fi acest timp, dar trebuie negociat.”

Într-adevăr, nimic nu se poate înfăptui într-o zi. Dar odată instalat executivul de tranziție, acesta nu poate coexista cu o președenție sub controlul lui Assad și a acoliților săi. Executivul ar trebui să fie investit cu toate puterile guvernului și ale președenției.

Prioritatea SUA și a aliaților lor este să înfrângă Statul Islamic, un pericol pentru regiune și dincolo de ea. Prioritatea majorității sirienilor este să scape de regimul Assad. Nu ne putem impune prioritățile sirienilor, dar putem să ne reconciliem prioritățile cu cele ale sirienilor.

Regimul sirian este responsabil de peste 200.000 din cele 220.000 de morți estimate, și de peste patru cincimi de strămutați și refugiați. În timp ce Statul Islamic distruge moștenirea istorică și culturala a Siriei, Assad distruge orașele. Sirienii sunt îngroziți de teroarea brutală a Statului Islamic pe teritoriul pe care îl deține, dar și mai îngroziți de ceea ce a adus asupra poporului sirian regimul Assad. La Al Nusrah, Statul Islamic a ocupat doar vidul pe care regimul l-a creat. Refuzul de arme pentru opoziție nu a făcut decât să lărgească acest vid.

În timp ce admite eșecul – așa cum a făcut șeful CENTCOM, Gen. Lloy Austin – administrația Obama nu a abandonat încă conceptul unei forțe siriene care va lupta exclusiv cu Statul Islamic. Administrația Obama va înțelege ca, în timp ce regional Statul Islamic este o amenințare mai mare decât Assad, pentru cei mai mulți sirieni prioritatea rămâne regimul Assad. Programul american de înzestrare și antrenament nu este prea bine conceput, căci se încearcă să se construiască o opoziție paralelă, căreia îi este interzis să lupte împotriva lui Assad – astfel ea nu are nicio șansă. Pentru majoritatea sirienilor non – jihadiști, înclinați spre opoziție, Noile Forțe Siriene sunt mercenari americani care deservesc obiectivele  SUA, mai degrabă decât pe cele siriene.

În ceea ce privește Siria, administrația Obama încă nu trăiește în realitate. În loc să creeze o forță paralelă cu coaliția de opoziție siriană și cu FSA, administrația Obama ar trebui să susțină cu greutatea SUA spatele opoziției reale, indiferent de diviziunile și slăbiciunile acesteia. Ne-livrarea de arme (serioase) opoziției a făcut-o mai slabă, în primul rând din punct de vedere militar și mai apoi politic. ”Soluția politică” pe care spune administrația Obama că o urmărește nu va reuși atâta timp cât regimul are alte opțiuni. Concentrarea exclusivă a SUA și a aliaților asupra Statului Islamic nu face altceva decât să vină în ajutorul regimului, care la rândul său se poate concentra în principal în atacarea opoziției, inclusiv pe bombardarea zonelor rezidențiale deținute de opoziție.

Soluția nu va veni de la Moscova sau Teheran, atâta timp cât ei sunt convinși că Assad rămâne la putere. Cartea Rusească este să forțeze un compromis în care un executiv de tranziție asa cum este cerut de către comunicatul Geneva I, ar înlocui guvernul sirian actual, în timp ce Assad ar rămâne la controlul președinției – sediul real al puterii, al forțelor armate și al serviciilor de securitate. Din nou, ”alegerile libere” care ar avea loc ar fi libere doar cu numele. Ideea este să nu se permită regimului să continue, prin cooptarea câtorva opozanți și intreprinderea unor reforme în mare parte de cosmetizare. Aceasta nu este o ”soluție” acceptabilă. Chiar dacă câțiva din Vest sunt dispuși să meargă mai departe în numele luptei cu Statul Islamic, majoritatea sirienilor nu este dispusă.

Războiul civil sirian, din păcate, nu se va încheia în curând, nu numai pentru că niciuna din părți nu poate câștiga militar, ci pentru că niciuna dintre părți nu este destul de puternică să impună o soluție politică, care ar fi mai mult sau mai puțin conforma termenilor lor. Regimul sirian este mai puternic din punct de vedere militar decât cred mulți, cu ajutorul Hezbollah, Rusia și Iran. A pierdut teren în unele zone cum ar fi Idlib, dar a câștigat ceva teren în alte părți cum ar fi Zabadani. Statul Islamic a pierdut teren în regiunile majoritar kurde, dar a câștigat teren în alte zone, iar atacurile aeriene ale coalitiei, deși degradează zonele, nu sunt de ajuns.

Ultimele știri spun că, în plus față de sosirea unor drone (de observare) în Siria, Rusia a trimis de asemenea ”câteva duzini” de avioane de luptă – oficialii au declarat pentru Fox News. Până la 24 de aeronave de atac rusești – inclusiv Sukhoi Su-25 ”, „Frogfoot” și Sukhoi Su-24 ”Fencer”- au ajuns în zonă. Aeronavele Su-24 sunt avioane relativ avansate, de atac supersonic. Asta în plus la cele patru Su-27, care au fost observate anterior. ”Aceasta este o îmbunătățire considerabilă a capabilității Rusiei de a susține misiuni de bombardare în Siria”, a declarat un oficial american. De asemenea, mai multe tancuri avansate au ajuns în zona, aducând totalul de tancuri T-90 la nouă. Anterior, oficialii americani au spus că șase erau deja în teren. Rachete SA – 22 sol-aer au fost de asemenea observate în ultimele imagini de satelit de la baza aeriană Bassel al-Assad, al doilea cel mai mare aeroport din Siria, care a fost transformat într-o bază de operare (avanpost) rusă. Baza este localizată la sud de orașul port Latakia, unul din bastioanele regimului Assad. Nu este departe de baza navală rusească Tartus care este, în limbajul rusesc, un „punct de sprijin tehnic și material”, dar care arată din ce în ce mai mult ca o bază navală cu drepturi depline. Baza găzduiește ateliere plutitoare clasa Amur PM-138, capabile să asigure întreținerea tehnică a navelor de război rusești dislocate în Marea Mediterană. Baza Tartus poate găzdui patru nave mijlocii, atunci când cele două cheiuri plutitoare de 100 de metri de lungime, amplasate pe partea interioară a digului de Nord,  sunt operaționale. Nu este însă capabilă să gazduiască nici una din actualele nave de  război ale Marinei ruse, care variază în lungime de la 129 de metri fregata Neustrashimyy până la 163 de metri distrugătorul Udaloy, și cu atât mai puțin crucișătoare, cum ar fi cele de clasă Slava de 186,4 metri, cele din clasa Kirov de 252 de metri și cele din clasa Kuznetsov de 305 de metri. Baza aeriană Bassel al-Assad, care poartă numele fratelui decedat al lui Bashar Al – Assad, asigură în mod normal serviciile pentru Tartus.

Rusia nu mai are un sistem de impus lumii. Cu toate acestea, îi putem recunoaște obiectivele de lungă durată, care au de a face cu interesele ei. ”Politica externă rusă în context istoric și actual: O Reevaluare” întocmită de RAND ne arată acest lucru. Autorii ei spun că politica externă a Rusiei este ”în mare parte conformă cu gândirea rusească istorică (sovietică) legată de interesele de securitate și politică externă, care s-au axat pe state tampon, influențarea vecinilor și percepția unei competiții continue cu SUA”. Siria este singurul aliat al Rusiei în lumea arabă, iar Noua Strategie Maritimă a Rusiei solicită o creștere a activității în marea Mediterană, ceea ce presupune folosirea bazei navale siriene Tartus. De asemenea, Rusia crede că singurul mod de a învinge Statul Islamic și de a evita colapsul Siriei este susținerea regimului dictatorial al lui Assad, așa cum a spus Putin în interviul de la CBS. Acesta este un punct mort. Vasta majoritate a sirienilor nu vor discuta cu Assad decât pentru debarcarea sa. Întreaga comunitate internațională susține unitatea și integritatea teritorială a Siriei. Rolul Rusiei este contraproductiv, după cum au declarat Secretarul Apărării SUA, Carter și purtătorii de cuvânt englez și francez, în măsura în care are ca scop menținerea lui Assad la putere în același timp cooptând (unii) opozanți în guvernul sirian. Versiunea Rusiei la comunicatul Geneva I, care rămâne actul pe care se bazează comunitatea internațională, o face inoperantă.

Ministrul de externe al Franței, Laurent Fabius tocmai a declarat că nicio alianță anti Statul Islamic nu l-ar putea include pe Assad, care ar trebui să fie judecat ca un criminal de război. De asemenea, el a avertizat unele state vecine (evident Turcia, dar nu a pronunțat numele acesteia) să nu încerce să-și rezolve problemele lor interne în teatrele de operații sirian și irakian.

Acum trei zile, într-un interviu la ABC News, generalul John Allen a recunoscut că milioanele de refugiați sirieni au emigrat, în mare parte, datorită atacurilor regimului, mai degrabă, decât din cauza Statului Islamic. Prioritatea majorității sirienilor este să scape de regimul Assad – de aici și eșecul previzibil al efortului SUA de a instrui și a dota forța siriană pentru a lupta numai împotriva Statului Islamic. Nu este constructiv să construiești o ”opoziție” paralelă (căreia îi este interzis să lupte cu regimul) opoziției reale, coaliția opoziției siriene și FSA. Prioritatea SUA și a coaliției anti-Statul Islamic este să învingă Statul Islamic. Cele două priorități pot fi reconciliate.