de Florina Vevera

Ultima varianta a declarației Parteneriatului Estic pregătit pentru summitul UE de la Riga, de luna viitoare, nu include nicio veste bună pentru aspirantele la UE: Georgia, Moldova și Ucraina.

Asa cum se poate vedea, proiectul, în forma sa actuală, reprezintă un pas înapoi pentru UE și partenerii săi și, prin urmare, un pas înainte pentru Moscova. Să sperăm că președintele Consiliului, Donald Tusk, va găsi suficient sprijin pentru a consolida textul, indiferent de opiniile Federicai Mogherini sau ale lui Jean-Claude Juncker. Deși SUA nu este un membru al UE și nu are un cuvânt direct de spus în acest proces, poate influența dezbaterea, prin angajarea statelor membre ale UE, cu privire la aceasta problema, din punct de vedere al consolidării economiilor din Europa de Est.

Perspectiva NATO este de asemenea importanta. 22 de membri NATO din 28 sunt în UE, precum și 22 de membri ai UE din 28 sunt în NATO. Uniunea Europeană este un partener unic și esențial pentru NATO și împărtășește aceleași valori.

Relațiile instituționalizate dintre NATO și Uniunea Europeană datează din 2001, bazându-se pe măsurile luate în timpul anilor 1990 pentru a promova o mai mare responsabilitate europeană în materie de apărare. Principiile care stau la baza relației politice au fost stabilite în decembrie 2002, prin “Declarația NATO-UE privind politica de securitate și apărare europeană” (PESA). Declarația, de asemenea, a reafirmat asigurarea accesului UE la capacitățile de planificare NATO pentru operațiunile militare proprii ale UE. Mai târziu, așa-numitele acorduri “Berlin Plus” au pus bazele Alianței de a sprijini operațiunile conduse de UE, în care NATO ca un întreg, nu este angajat.

La Summit-ul de la Lisabona din noiembrie 2010, Aliații și-au subliniat hotărârea de a îmbunătăți parteneriatul strategic NATO-UE. Acesta a fost consolidat de Conceptul Strategic al NATO (2010), care angajează Alianța în prevenirea crizelor, gestionarea conflictelor și stabilizarea situațiilor post-conflict, inclusiv prin colaborarea mai strânsă cu partenerii internaționali ai NATO, cei mai importanți fiind Organizația Națiunilor Unite și partenerul său strategic – UE.

Concept Strategic al NATO afirmă clar că o Uniune Europeană activă și eficientă contribuie la securitatea globală a zonei euro-atlantice. Tratatului de la Lisabona, 2009, conferă Uniunii Europene un cadru pentru consolidarea capacităților UE de a aborda provocările comune de securitate.

Cooperarea strânsă dintre NATO și UE este un element important în dezvoltarea unei “abordări cuprinzătoare” internaționale pentru gestionarea crizelor și operațiunilor, care necesită aplicarea eficientă a mijloacelor militare și civile. Summit-ul de la Chicago din mai 2012 a reiterat aceste principii, subliniind că NATO și UE împărtășesc valori comune și interese strategice.

Țările din Europa de Est sunt dornice de a adera la cele două organizații. Diminuarea încrederii în hotărârea UE în fața agresiunii ruse poate reduce încrederea în NATO și, inclusiv, în articolul 5. SUA ar trebui să transmită acest mesaj Bruxelles-ului.

Prin ceea ce Gen. Breedlove a declarat zilele trecute la Washington, a caracterizat pe bună dreptate natura amenințării ruse: „libertatea este contestată de către răzbunătoarea Rusia, angajata într-o revizuire a tot ceea ce odată erau speranțe împărtășite într-un parteneriat stabil și reciproc avantajos.”

Faptul că răspunsul european la acțiunile Rusiei este atât de slab descurajează, din păcate, administrația Obama și Congresul SUA, care încep să spună că, dacă europenii nu vor să se ajute singuri, SUA nu prea are ce face. Acest lucru are același efect ca și München în 1938, unde solidaritatea cu Europa a fost înlocuita cu izolaționismul.