de Dr. Florina Vevera

Zilele acestea îmi tot vine în minte un citat din Thomas Enders, fostul secretar de stat adjunct, din administrația Reagan: „M-am întors cu un strigat de alarmă, dar cu niciun plan.”

În Rusia, nemulțumirea latentă la adresa regimului Putin este încă embrionară; dar se poate să crească. Însă, ceea ce mi s-a părut interesant, de curând, au fost ultimele declarații ale lui Primakov, în care acesta nu numai că lansează un avertisment cu privire la izolarea Rusiei și adresează un sfat de a nu trimite trupe rusești în Ucraina, dar și subliniază centralizarea puterii economice, care a produs o centralizare a puterii politice, în Rusia. În general, opiniile lui Primakov nu sunt atât comentate de către ​​opoziție, în Rusia, cât sunt de elita puterii.

La începutul lunii ianuarie, un fost membru al RISI (Institutul Rus de Studii Strategice), Aleksandr Sytin i-a acuzat pe analiștii de la institut că ar fi responsabili pentru “recomandările incorecte”, care au dezlănțuit războiul din Ucraina. Directorul RISI, Leonid Reșetnicov, un fost general locotenent (în rezervă), fost șef al Biroului de informații și analiză, a răspuns acestor acuzații, expunând istoria discuțiilor (eșuate) din Finlanda.

Poziția lui Reșetnicov este că primul acord Minsk (I) este baza pe care trebuie construit orice altceva. “Așa cum a spus Evgheni Primakov Maksimovich, Crimeea este a noastră, și Donețk și Luhansk trebuie să rămână în Ucraina”, spune el. Dar el este pentru o  autonomie maximă a Estului Ucrainei, chiar dacă acest lucru înseamnă mai puțin decât în formula ​​inițială de “federalizare”, din conceptul lui Putin. El spune că se bazează pe experiența sa de ofițer de informații rus în Kosovo, când i-a avertizat pe sârbi că dacă nu le vor acorda o autonomie largă kosovarilor, nimic nu-i va opri pe aceștia să lupte pentru a-și obține independența.

Negocierile de la Minsk nu au reușit din două motive, după părerea mea: (1) rușii își doreau un acord cu privire la sferele de influență: integritatea teritorială a Ucrainei (mai puțin Crimeea!) ar fi fost reafirmată și activitățile separatiștilor temperate, în schimbul unei autonomii largi acordate estului Ucrainei și promisiunea SUA de a ignora încercările Ucrainei de aderare la NATO; (2) participanții la discuții, din partea SUA, au fost membri ai așa-zisei școli de relații internaționale „realiste” și s-au reprezentant, în esență, pe ei înșiși, la acele discuții, nu administrația Obama. Rușii au crezut că partea americană prezentă susține o poziție oficială, dar, în realitate, aveau în fată doar niște persoane, fără mandat, care susțineau reconcilierea. Partea rusă era reprezentată de experți, din partea Consiliului Rus pentru Afaceri Internaționale (RSMD), care este condus de Igor Ivanov, fostul ministru externe.

Problema cu Protocoalele de la Minsk I și Minsk II este că ele nu au fost semnate de către Statele Unite ale Americii. De fapt, cel de la Minsk II nu a fost semnat nici de Rusia ori de duo-ul european, Merkel și Hollande; numai de către partea ucraineană. În timp ce părți din aceste acorduri ar trebui să fie susținute, ele sunt doar acorduri de încetare a focului, nu o decizie de soluționare a crizei din Ucraina. Iar Rusia nu a arătat nicio dorință de a le respecta, atâta timp cât nu și-a îndeplinit obiectivul cu privire la extindere: Crimeea, Debaltseve și acum, Mariupol.

Dar, așa cum a scris Henry Kissinger, “izolarea a fost o teorie extraordinară – la o anumită dată, puternică și idealistă, profundă în aprecierea motivațiilor sovietice, deși curios de abstractă în sugestiile sale. Aceasta postula o întâlnire diplomatică doar în momentul culminant, (…) în care oamenii cu pălăriile albe și-ar fi recunoscut conversia în bărbați cu pălării negre. (…)”[i].

În cazul crizei din Ucraina, conlucrarea cu Rusia nu ar trebui să presupună conciliere, chiar dacă acest lucru este ceea ce un număr de țări europene sunt gata să pună în practică. Orice acțiune trebuie să aibă în vedere restaurarea integrității teritoriale a Ucrainei (inclusiv Crimeea) și sublinierea dreptului țărilor din Europa de Est (și a Georgiei) de a adera la UE și NATO dacă aceasta este alegerea lor și dacă și când acestea îndeplinesc condițiile. Declarația lui Hollande, la Minsk, după încheierea Minsk II, prin care s-a opus aderării Ucrainei la NATO, ar fi trebuit sa declanșeze o replică fermă. Hollande a încălcat, cu acea declarație, angajamentul Franței în cadrul Politicii ușilor deschise a NATO, precum și Actul Fondator NATO-Rusia – 1997, care recunoaște dreptul tuturor țărilor europene de a-și alege mijloacele de asigurare a securității naționale și respinge instituirea sferelor de influență.

Angajarea Rusiei înspre revenirea la respectarea dreptului international ar trebui făcută cu toate instrumentele, inclusiv diplomație, sancțiuni economice și de altă natură, precum și o mai puternică și adecvată prezentă militară. Din păcate, lidership-ul european este slăbit.

Eșecul Europei de a adopta noi sancțiuni, după încălcarea la Debaltseve a acordului de la Minsk II, nu este de bun augur. „Data viitoare”, a declarat Federica Mogherini.

Cea mai slabă verigă în strategia Vestului este că nu are una.

Poate că ar trebui sa ne întrebăm dacă regimul lui Vladimir Putin poate supraviețui fără expansionismul naționalist și dacă acest naționalism expansionist nu-și va atinge limita practică, cât de curând!? Predicția este dificilă.

Circulă zvonuri legate de amenințarea cu un război total, dacă Rusia va fi suspendată din SWIFT. Rusia va riposta cu siguranță într-un fel, dar nu în acest fel. Putin nu este un romantic rus, chiar dacă mulți ruși sunt așa, el este rece ca un computer. Cu cât este abordat mai împăciuitor, cu atât este provocat sa meargă mai departe. Nu există niciun risc să se înceapă un război nuclear ca răspuns la sancțiunile economice. Singura modalitate în care un război nuclear ar putea izbucni ar fi un război convențional ce implică NATO, care ar escalada. Dar nu știm dacă Putin își dorește un război cu NATO!?

Este nerealist să nu facem nimic. În cazul în care Crimeea nu este recuperată în termen de cinci ani, apoi va fi prea târziu. Dacă nu avem un plan nu vom face decât să reacționam la ce face Putin.

Pe 24 februarie, gigantul rus Gazprom a avertizat că ar putea tăia livrările de gaze către Ucraina în termen de câteva zile și a avertizat cu o întrerupere a aprovizionării pentru restul Europei, dacă Rusiei nu i se plătesc datoriile până la sfârșitul săptămânii.

Înainte de reuniunea de la Minsk II, Gazprom a declarat că „eșecul Ucrainei de a face o plata la timp” va conduce la o oprire completă a livrărilor de gaze rusești către aceasta țară, ceea ce creează riscuri serioase pentru tranzitul de gaze spre Europa. Aproximativ o treime din gazul consumat de Europa vine din Rusia. Aproximativ jumătate din acesta curge prin Ucraina. Gazprom a mai oprit livrările către Ucraina timp de șase luni la începutul lui iunie, din cauza facturilor neplătite, o mișcare care s-a soldat cu alungarea liderului și anexarea Crimeei. Săptămânile trecute, Gazprom a început furnizarea de gaze, direct către părțile din estul Ucrainei controlate de separatiști, cu încălcarea suveranității Ucrainei. SUA și unele țări europene fac toate eforturile pentru a înlocui gazul natural livrat din Rusia, astfel încât dependența europeană de acesta să fie redusă în următorii 3 ani.

În aceeași ordine de idei, Rusia continuă cu pași de mici, să dezbine țările din UE – obținerea accesului pentru vasele sale militare, în porturile din Cipru și acordarea de privilegii speciale pentru avioanele civile, de către greci, sunt câteva exemple.

Se pare însă că, Donald Tusk preia controlul agendei Ucraina-Caucazul de Est-Rusia, de la Federica Mogherini, Înaltul reprezentant pe politică externă și de securitate. Asta ar fi o evoluție binevenită, dar ar putea declanșa reacții. Federica Mogherini este vice-președinte al Comisiei Europene, iar Comisia va dori să-și păstreze prerogativele de politică externă. Italiei probabil nu-i va place acest lucru. Ce trebuie sa facă Donald Tusk? Să acționeze cât mai rapid, atâta timp cât poate. Astfel, va fi dificil, dacă nu imposibil, de a-i inversa acțiunile. Donald Tusk este cel care în prezent încearcă să preia conducerea cu privire la criza din Ucraina și cele secundare ei, dar el nu va reuși fără sprijinul Germaniei și Franței.

Furnizarea unui ajutor în arme guvernului ucrainean nu ar fi cu scopul înfrângerii Rusiei, ci pentru a opri orice avans al separatiștilor către, de exemplu, Mariupol. SUA a fost foarte clară în declarații cu privire la natura și amploarea încălcărilor continue ale înțelegerii Minsk II și că, sancțiunile impuse Rusiei vor fi majorate, dar nicio decizie cu privire la înarmarea Ucrainei nu au fost luată deocamdată. Deoarece Marea Britanie nu va trimite arme în Ucraina (doar trupe), presiunea rămâne pe umerii președintelui Obama, în acest sens, căci nimeni din toată Europa de Vest nu vrea sa ajute cu arme ofensive Ucraina. Unele țări din Europa de Est, cu toate acestea, au un punct de vedere diferit, ele furnizând cantități modeste de arme Ucrainei, dar, în general, arme din era sovietică, deși interoperabile cu arsenalul ucrainean actual.

Va lua într-adevăr ceva timp pentru a se restabili suveranitatea ucraineană deplină, asupra întregului său teritoriu, în special în Crimeea, dar acest lucru nu este o cauză pierdută – eventual doar pentru cei care prefera capitularea. Unii lideri europeni – deși opinia publică empatizează pe deplin cu soarta ucrainenilor – nu sunt gata să tragă concluziile practice.

Pe de alta parte, sunt multe sectoare ale populației europene care au fost grav afectate de sancțiunile împotriva Rusiei. Acest lucru se vede în special în cazul agricultorilor, deoarece ceea ce produc aceștia nu mai poate fi exportat în Rusia și inundă piețele europene, coborând prețurile produselor sub costurile de producție. Afacerile mari pierd și ele la exporturile către Rusia, dar, în general, se poate supraviețui cu acest lucru. SUA fac mult mai puțin afaceri cu Rusia, investind mult mai puțin acolo, și astfel sunt, desigur, mai puțin afectate, ca europeni – care nu pierd nicio ocazie pentru a sublinia acest lucru.

Care ar fi putut fi reacțiile Vestului la ceea ce se întâmplă în Ucraina?

Sprijinirea Ucrainei, militar și economic, și cu un posibil “plan Marshall” pentru a coordona ajutorul economic și financiar.

Impunerea de noi sancțiuni împotriva Rusiei – poate, inclusiv excluderea ei din sistemul de plăți internaționale SWIFT.

Elaborarea unui plan de acțiune, atât pentru revenirea la matricea inițială pentru Ucraina – care implică acțiuni concertate ale NATO, SUA și UE – cât și pentru a determina Rusia să revină la respectarea dreptului internațional. Acest lucru se poate realiza printr-o „coaliție de voință”, dacă unii declină să se alăture.

Ar fi, de asemenea, util un dialog cu membrii elitei ruse, care sunt îngrijorați cu privire la izolarea politică și economică continuă a Rusiei. Mărețul patriotism rus ajută în cuceriri de noi teritorii, dar nu pune pâine pe masa rușilor. Chiar și intrarea Crimeei în Federația Rusă s-a dovedit destul de costisitoare. Aventurismul este un curs de acțiune care trebuie să fie sprijinit financiar, iar rezervele de numerar mari ale Rusiei sunt în scădere ca urmare a scăderii prețului țițeiului.

Se va pune în aplicare ceva din toate astea? Nu știm. De ce? Din cauza celor mai sus enunțate și pentru ca Rusia enervată sau încolțită din toate părțile, poate folosi arma nucleară (acest lucru fiind totuși un act sinucigaș). O nouă criză economică este anticipată pentru 2016. În aceste condiții, rămâne de văzut, din păcate, dacă Rusia se va opri în Ucraina.

Un principiu cardinal în relațiile internaționale este acela de a nu face niciodată amenințări pe care nu ești pe deplin pregătit sa le duci la îndeplinire.

[i] – ” Reflecții privind izolarea”, Henry Kissinger, Afaceri Externe, mai – iun, 1994, pp. 113-130. (Acest lucru a fost scris cu șase luni înainte de semnarea Memorandumului de la Budapesta, 1994).

http://florina-vevera.com/2015/03/02/un-strigat-de-alarma/