de Florina Vevera

Așa cum spune carta sa, obiectivul și scopul ONU este să arbitreze disputele, să rezolve conflictele, să prevină conflictele armate și războaiele, să mențină pacea mondială, să protejeze drepturile omului, să impună justiția, să combată sărăcia, lupta împotriva bolilor, să asigure dezvoltarea umană, etc.

La paisprezece luni de la sfârșitul primului război mondial, Liga Națiunilor (LN) a fost înființată în ianuarie 1920 pentru a menține ordinea mondială, pentru a garanta pacea și securitatea, a se pronunța cu privire la disputele internaționale, în rezolvarea conflictelor, promovarea sănătății la nivel mondial, și așa mai departe. Cu toate acestea, istoria arată că neputința Ligii Națiunilor de a-și îndeplini misiunea a fost unul dintre factorii cruciali care au alimentat cel de-al doilea război mondial. Acest lucru, însă, s-a datorat faptului că aceasta organizație internațională nu a avut nici autoritatea, nici mijloacele de a comanda și aplica măsurile necesare.

După cel de-al doilea război mondial, necesitatea de a menține ordinea mondială și o pace durabilă a devenit indispensabilă. În acest scop, Statele Unite ale Americii (națiunea victorioasă, care nu era membră a LN), împreună cu Regatul Unit al Marii Britanii și ruinata Franța au marșat pentru înlocuirea sau restructurarea Ligii (neputincioase) a Națiunilor, în favoarea stabilirii unei organizații internaționale eficiente, care să poată conduce lumea înspre pace și prosperitate.

Tot câștigătoare, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a refuzat să se alăture organizației internaționale nou proiectate cu excepția cazului în care avea asigurat locul privilegiat de un vot de veto. Așa încât, Consiliul de Securitate (SC) a cuprins unsprezece state(-membre) la începutul sale, în 1945, iar apoi, a crescut la cincisprezece, în 1965, din care cinci sunt membri permanenți (URSS, SUA, Marea Britanie, Franța și China). Aceștia au fost înarmați cu puteri nelimitate date de dreptul de veto. În consecință, pe ruinele Ligii Națiunilor, ONU (și Consiliul sau de Securitate), a fost înființată în octombrie 1945, ca cea mai puternică organizație internațională din lume, din toate timpurile – un guvern mondial în toate aspectele.

O privire de ansamblu asupra stării lumii actuale, în ceea ce privește soluționarea conflictelor și menținerea păcii, poate arăta însă că azi, lumea suferă consecințele dezastruoase ale unui număr de conflicte armate nerezolvate și de dispute teritoriale de lungă durată, dintre care unele sunt din cauza lipsei de acțiune a Consiliului de Securitate al ONU sau a eșecurilor sale. Astfel, observăm că există conflicte ce sunt încă aprinse de decenii, în timp ce în alte cazuri ele au fost date uitării pentru ca să se estompeze într-un fel, sau să se epuizeze, cu timpul, indiferent de costul uman.

Pentru a reîmprospăta memoria publică, putem aminti: programul Iranian Nuke, (început din 2003 și continuând încă: Au trecut doisprezece ani în încercarea de a convinge Iranul să-și limiteze procesul de îmbogățire a uraniului și să-și oprească programele de înarmare nucleară); conflictul arabo-israelian (din 1947 pană în zilele noastre: Șaizeci și opt ani de vărsare de sânge și ură, și lipsa de voință a Consiliului de Securitate de a instala un tratat global de pace israeliano-arab, prin care să se pună capăt războaielor israeliano-palestiniene fără sfârșit. Iar, rezultatul este zero.); războiul civil sirian (2011-prezent: Patru ani de sacrificare a unor oameni nevinovați – în cazul în care sunt mai mult de 240.000 de morți și cel puțin 500.000 de răniți – nu au fost suficienți pentru a pune în aplicare o soluție de încetare a focului, lucru care a deschis drumul unor așa-numiți militanți „islamiști”, șiiți și suniți deopotrivă, înspre distrugerea regiunii și exportarea terorismul în lume.); invazia turcă a Ciprului de Nord (1974 – prezent: Sunt mai mult de patruzeci de ani de la invadarea părții de nord a Ciprului, iar cazul va rămâne în discuție, poate pentru încă 40 de ani.); Iranul și Emiratele Arabe Unite (1971 – prezent: Patruzeci și patru de ani de când a izbucnit disputa teritorială între Iran și Emiratele Arabe Unite (EAU) cu privire la Insulele Arabe); Pakistan-India (1947-prezent); Iran – (Războiul din) Irak (1980-1988: A fost nevoie de opt ani și peste un milion de morți până când Consiliul de Securitate a găsit o modalitate de a intermedia o încetare a focului între Irak și Iran).

Deși putem enumera aceste cazuri, nu ar trebui să uitam și de alte conflicte, cum ar fi invazia rusă și anexarea Crimeei, conflictul ruso-ucrainean, invazia rusă din Georgia, războiul SUA din Irak, războaiele civile și genocidul din Sudan, războiul civil din Liban și alte probleme, ce nu au fost abordate în mod corespunzător de către Consiliul de Securitate sau au efecte mai puțin dăunătoare asupra păcii în lume.

Pe de cealaltă parte, cât succes are Organizația Națiunilor Unite în combaterea sărăciei, lupta împotriva bolilor fatale, oferirea ajutorului în caz de dezastre în timp util și a ajutoarelor umanitare? Cu toate acestea, ne surprinde pe toți atunci când vine vorba de generarea de rapoarte echivoce, prin care se prezintă îmbunătățiri statistice având în vedere realizări de neatins.

Ce ar fi făcut Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ca răspuns în fața focarului cu Ebola din Africa de Vest, dacă nu ar fi fost cei de la Medici Fără Frontiere (DWB), care au avertizat lumea și s-au grăbit pentru a-i ajuta pe cei aflați în dificultate? Cât de prompt s-a reacționat în urma cutremurul din Haiti, în 2010.

Având în vedere autoritatea sa de neegalat, unii ar spune că realizările ONU sunt slabe, în timp ce deficiențele și eșecurile sale sunt multe. Consiliul de Securitate s-a dovedit de-a lungul ultimilor șaptezeci de ani handicapat de veto, arătând ca o bursă politică, internațională. Acest eșec persistent a atras o largă dezaprobare la adresa sa, căci pare că-i lasă pe oamenii nevinovați să-și rezolve singuri conflictele, acționează în baza unor ordine și impune pacea.

In încercarea de a-și păstra obiectivitatea, mulți analiști, însă, nu mai văd beneficiile de a avea o organizație internațională mare, care costă mult (în jur de 14 miliarde de dolari pentru bugetul a doi ani, inclusiv cheltuieli de menținere a păcii) și realizează puțin.

Din păcate, pentru unii, Organizația Națiunilor Unite pare să fi arătat că nu este nici liberă, nici puternică pentru a servi lumea așa cum este prevăzut în carta sa. În general, organismele sale de conducere și agențiile ei s-au dovedit a fi mai degrabă politizate decât umanizate, birocratic conduse și nu orientate spre rezultate, prea încete pentru a face față urgențelor, și așa mai departe.

Această realitate ridică întrebarea: Este o chestiune de competență, lipsa de voință sau o chestiune de conformitate? De fapt, este o combinație de toate. Cu toate acestea, problema este dacă există soluții viabile de reformare a ONU, a Consiliului de Securitate și a celorlalte agenții, sau nu. Ar trebui să fie restructurate, segmentate și descentralizate, sau pur și simplu să fie dizolvate?

Cei mai mari strategi și experți în restructurare cred că situația de fapt se datorează imposibilității de a anula prerogativele dreptului de veto din sistemul de vot al Consiliului de Securitate: chiar dacă patru dintre aceștia decid ceva, al 5-lea poate bloca orice tentativă de reformă reală, înainte de a o începe. În al doilea rând, este greu să se realizeze o reformă din cauza sistemului său lipsit de posibilități de finanțare (care depinde de statele-donatoare bogate pentru finanțare) din cauza căruia ONU și-a pierdut autonomia și neutralitatea.

Departe de a discuta aici alte defecte structurale sau sugestii de remediere, în acest moment, având în vedere că cele mai multe căi de atac trebuie să includă descentralizarea, segmentarea, regionalizarea, subcontractarea, sau alte tendințe dezintegratoare, singura soluție viabilă pentru a prelungi durata de viață a ONU și de a-i revigora rolul său necesar depinde de unitatea pentru reformă a celor cinci membri permanenți. Reforma va fi posibilă odată ce P5 vor fi de acord să anuleze puterile veto-ului și să implementeze un sistem de vot democratic. Democratizarea Consiliului de Securitate presupune însă ca numărul scaunelor – membre din Consiliul de Securitate să fie resetat, astfel încât să se includă un reprezentant pentru fiecare grup de zece națiuni (de exemplu), care ar trebui să fie ales de către respectivul grup de națiuni.

După toate aparențele, și sistemul de finanțare al ONU are nevoie de restructurare și trebuie înlocuit cu un sistem de finanțare stabil, care se fie instituit în locul regimului donațiilor, curent.

Evident, nevoia de ajutor și sprijin din partea ONU este în creștere, mai ales în chestiuni legate de soluționarea conflictelor și de menținere a păcii, ajutor umanitar și dezvoltare umană. Oamenii, în special cei din lumea a treia, trebuie să fie siguri că există organizații internaționale echitabile care-i ajută la nevoie și militează pentru neajutorați împotriva tiraniei celor puternici, fără preferință politică.

Pentru a se ridica la înălțimea așteptărilor, este nevoie, acum mai mult ca niciodată, ca ONU sa fie o organizație internațională eficace, un lider internațional hotărât și care conduce imparțial, care respectă nu numai valorile democratice și drepturile omului, dar, de asemenea, conduce și acționează în conformitate cu aceste valori.

Consiliul de Securitate al ONU nu are competența de a menține ordinea mondială. Nu este gardianul lumii. Cel mai adesea este paralizat de veto-ul unuia dintre membrii săi permanenți. Și atunci când nu este, duce lipsa unei forțe militare proprii (deși ar fi nerealist să se doteze cu una), sigurul lucru pe care-l poate face este să delege putere unei coaliții de țări, așa cum a făcut-o pentru Irak, după invazia și anexarea Kuweitului, pentru Libia și, datorită unor greșeli procedurale făcute de către Uniunea Sovietică, Coreea.

Asta nu înseamnă că ONU este inutilă. În Cipru, ONU joacă un rol important, dar nu poate forța părțile să fie de acord. Privind programul nuclear iranian, ONU joacă un rol pozitiv, de asemenea, dar numai pentru că este susținută de puterile occidentale și într-o măsură, de Rusia și China.

Deși ONU nu poate face pace, căștile albastre ale organizației au jucat un rol important și pozitiv în anumite țări, mai puțin în altele.

Poate cel mai important lucru este că ONU este organismul cel mai important din lume, în formularea dreptului internațional – când nu apare niciun veto.

Nu ne putem aștepta totuși ca, CS al ONU să rezolve criza din Ucraina, nici să se opună agresiunii ruse. Dar, Adunarea Generală a ONU a sprijinit izolarea Rusiei pe această temă.

Nota: Poza preluare de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_de_Securitate_al_ONU, proprietatea site-ului wikipedia.