de Florina Vevera

Dacă vorbim despre comunicare, părerea mea este că ar trebui să se facă cunoscut faptul că Statele Unite, coaliția, nu au impus condiția ca Assad să plece înainte de începerea negocierilor de încetare a războiului civil în Siria. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci Convenția de la Geneva II și Montreux nu ar avea sens. Ce este adevarat este faptul că, într-adevăr, Vestul spune ca nu vede cum soluția de încetare a focului ar putea include un compromis, respectiv pe Bashar Al-Assad rămas la putere. Trebuie să se tina cont că, în conformitate cu (comunicatul de la) Geneva I, în Siria, ar trebui să se formeze un executiv de tranziție, asupra căruia ambele părți să cadă de acord – respectiv Assad să-și nominalizeze (doar) reprezentații săi. Dar, nimeni nu știe când ar trebui Assad să iasă din ecuație. Logic ar fi după ce guvernul de tranziție își preia atribuțiile, dacă toate prerogativele guvernului și ale președenției ii vor fi transferate acestuia. Luând în considerare gândurile criminale ale multora la adresa lui Assad, plecarea lui de la putere devine o oportunitate pentru acesta.

Dacă Rusia și Iranul ar trebui sa fie implicate în acest proces?! Bineînțeles, dacă se respectă comunicatul Geneva I, pe care Iranul nu l-a acceptat niciodată, iar Rusia îl interpretează cu o simplă schimbare de guvern, nu și de președinte. Problema este că în Siria puterea se află la președinte, care controlează armata și serviciile secrete, și nu la guvern, care doar execută sarcini tehnice. Alegerile libere cu Assad președinte par a fi un oximoron pentru multi.

Pe de alta parte rămâne de văzut cât se asociază Rusia și Iranul cu procesul și cât cu Assad. Campania aeriană întreprinsă de Rusia și Iranul – care trimite trupe terestre – sunt un impediment în căutarea unei soluții. Administrația Obama credea că războiul civil se va încheia odată cu intervențiile Rusiei și, posibil, ale Iranului, care urmau sa-l convingă pe Assad să adopte soluția conformă cu Geneva I, după care toată lumea ar fi putut să se concentreze pe nimicirea Statului Islamic?!

Putin ne-a dat răspunsul: bombardează opoziția moderată. Ar trebui să se realizeze că Rusia lui Putin nu este un partener, nici pentru Europa, nici pentru Siria, ci un adversar, și că ea așa va rămâne și în viitorul apropiat. Dacă acest lucru nu este înțeles vom avea dezamăgire după dezamăgire până când este prea târziu.

Pe de cealaltă parte, nu ar trebui să subestimăm posibilitățile coaliției, ale opoziției siriene și ale FSA (Armata Liberă Siriană), odată ce aceștia vor fi serios înarmați. Nu este vorba despre o victorie militară, ci despre schimbarea echilibrului militar de putere, până la stadiul în care Assad va lua comunicatul Geneva I în serios.

Obama a realizat, cu vreo două zile în urmă, ceea ce era evident: sirienii nu vor participa la niciun training și în niciun program de înzestrare, dacă acestea presupun vreo interdicție cu privire la combaterea regimului Assad.

Kurzii, sau mai precis YPG (Unitățile de Protecție a Poporului)-PYD(Partidul Uniunii Democratice), au fost eficienți în combaterea Statului Islamic și ar trebui să fie ajutați în continuare, dar aspectele „problematice” ale comportamentului lor trebuie să fie temperate dacă vrem sa evitam dezastrul.

SUA (trebuie și) sprijină YPG împotriva Statului Islamic, dar acest lucru nu este lipsit de probleme grave. David Ignatius menționa într-o analiza a sa, problemele cu Turcia, care, spune el, consideră PKK – ce are legături strânse cu PYD – ca fiind o organizație teroristă. Dar la fel ii consideră și SUA și UE. Insă, mai important, într-o astfel de analiză, trebuie să se menționeze și ostilitatea opoziției, în mare parte sunită în Siria, la adresa YPG. In Tal Abyaḑ, YPG a practicat purificarea etnică, expulzând arabii suniți din ceea ce este în realitate o regiune mixtă. PYD a promulgat o „lege” care să-i permită confiscarea bunurilor, lucru ce ii afectează mai ales pe suniții strămutați/absenți. Unii sunt în închisorile lui Assad, unii au fost nevoiți să fugă. Ancheta intreprinsă de coaliție împreună cu opoziția siriană confirmă aceste fapte. Deci, da, YPG trebuie ajutată pentru a putea lupta cu Statul Islamic, dar excesele sale trebuie încetinite și ar trebui să se reconsidere momentul pentru a proclama Rojava, un stat kurd autonom sau chiar independent, ce se va extinde peste regiunile mixte etnic, din care suniții ar fi expulzați sau, cel puțin, subjugați. Acest lucru i-ar întoarce pe suniții arabi, de departe cel mai mare grup din Siria, împotriva Statelor Unite și a coaliției – o oportunitate pentru Statul Islamic. Nu poți câștiga acest război bazându-se în primul rând pe minorități.

Referitor la problema intervenției Rusiei, aceasta poate deveni mai eficientă decât cea a SUA, deoarece se bazează pe o coordonare cu forțele terestre, armata siriană și milițiile, intelligence-ul sirian, trupe iraniene și Hezbollah. Dar, deocamdată vizează, în esență, opoziția moderată – așa cum vrea Assad. La fel cum în Europa, agresiunea Rusiei a consolidat NATO și le-a inspirat pe Suedia și Finlanda să ia în considerare aderarea la aceasta, atacurile aeriene ruse au avut efectul de a produce o coalizare între aproape toate grupurile din opoziție – inclusiv islamiști – cu excepția Statului Islamic și a lui al-Nusrah. Cei mai mulți din lumea arabă au condamnat intervenția rusă, excepțiile fiind Libanul, Irakul și într-o anumită măsură Egiptul, care nu își poate permite. Mai multe țări arabe au solicitat de urgență o reuniune a Ligii Arabe cu privire la această problema. Popularitatea Rusiei în lumea arabă se scufundă. Putin, în acest caz, este comandantul consecințelor nedorite.

Occidentul și coaliția opoziției siriene par să fi învățat lecțiile din Libia și Afganistan (după plecarea trupelor sovietice), respectiv că nu este suficient să câștigi războiul: trebuie să se câștige și pacea și să se construiască un stat funcțional, care să se poată guverna, să se poată apăra, și să se autosusțină, inclusiv pe timp de război. Dar unii se tem, cu o anumită justificare, ca Assad nu este alternativa la haosul creat.

„Deconfliction” ar trebui să însemne nu numai că în intervențiile Rusiei și în cele conduse de SUA și coaliție, acestea trebuie să ia măsuri pentru a nu trage una în alta, ci și ca Rusia nu lovește în grupările siriene din opoziție, sprijinite de SUA. (SUA nu trage în unitățile militare siriene). În caz contrar, nu este „deconfliction” și ar trebui să înceteze.

Cele mai multe batalioane FSA sunt semnatare ale „Declarației comune cu privire la ultimele evoluții și implicații în procesul politic din Siria”, care descrie intervenția Rusiei ca pe o agresiune împotriva poporului sirian. Batalionul FSA care nu a semnat acest document este cel care a cooperat cu YPG – împotriva sfatului tuturor celorlalți și al coaliției de opoziție siriana. PYD-YPG aparent au declarat că sprijină loviturile aeriene ruse. Deși YPG trebuie să fie sprijinite în lupta împotriva Statului Islamic, este clar că, în același timp, trebuie avertizați împotriva sectarismului arab anti-sunit, împotriva purificărilor etnice și a altora de acest fel, precum și față de crearea unui stat Rojava în timp ce războiul civil continuă.

Rușii bruiază aeronavele coaliției. Poate fi acest lucru considerat un act de război? Orice implicare a unor trupe rusești  în operațiunile la sol, dincolo de antrenament sau consiliere, ar putea să declanșeze un răspuns adecvat și proporțional. Rusia poate întrevedea riscurile pe care mișcările sale le presupun. Probabil ca încearcă să intimideze Turcia, astfel încât aceasta să nu mai sprijine opoziția siriană.

Mai poate fi evitat un nou război mondial? Probabil ca nu. Si fiindcă un război în Europa ar fi prea costisitor, poate ca el se va purta pe teritoriul altor state. Vom vedea dacă totul va fi fost început în Siria.